Claustrofobic

● Animal Collective, Centipede Hz, Domino Records. 

În ultima decadă, odată cu explozia Internetului ca platformă interactivă de social media, muzica, împreună cu toate ataşurile ei de natură culturală şi/sau consumeristă, a intrat într-o nouă epocă. Odată cu această transformare, o trupă relativ obscură s-a ridicat într-un fel sau altul deasupra celorlalte, reuşind să-şi construiască, graţie acestor noi instrumente şi canale ale distribuţiei de informaţie, un spaţiu în care noţiuni precum mainstream şi underground au încetat să mai existe, fiind capabil să primească hoarde fervente de aderenţi, numiţi astăzi followers. Numele ei e Animal Collective, a plecat din Baltimore pentru a se reloca în New York şi pentru a produce, în anii 2007 şi 2009, două albume – Strawberry Jam şi Merriweather Post Pavilion – care, deşi parţial diferite, au moşit naşterea unei nişe muzicale în interiorul disolutivului indie rock. Vorbesc aici despre neo-psychedelia, un subgen care topeşte experimentalismele electronice recente şi fetişul pentru rock & folk-ul psihedelic al anilor ’60 (The Beach Boys e o referinţă recurentă pentru toţi aceşti neo-hipioţi), de care s-au lipit în ultima vreme cohorte aproape nesfîrşite de artişti.

La trei ani de la apariţia celui mai aclamat album al lor, amintitul Merriweather Post Pavilion, Animal Collective recidivează cu un nou opus, al zecelea dintr-o carieră care debuta discografic în 2000, (pre-)dispus să agite apele în marea de admiratori şi detractori ai trupei americane. Şi pe bună dreptate. Pentru că, dacă precedentele două LP-uri semnate AC, cu toată fascinaţia lor pentru experimentele sonore, reuşeau să păşească pe un teren virgin, fertil şi sigur, acest nou disc aruncă în aer drumul pe care Panda Bear & Co. mergeau către el. Centipede Hz dinamitează acea aură cvasi-popistă, deci accesibilă, pe care o căpătase muzica cvartetului, pentru a se reîntoarce parţial în preistoria lui, pe vremea unor cacofonice, dar la final seducătoare Danse Matanee sau Sung Tongs. Noul-vechiul sound al trupei se poate circumscrie cu uşurinţă unui singur cuvînt: claustrofobie. O claustrofobie supraîncărcată cu fragmente de sunete ale căror surse sînt inepuizabile, din care vocea lătrată a lui David Michael Portner, pe numele lui de scenă Avey Tare, se zbate, uneori cu prea mult efort, să iasă afară, să spargă barierele impenetrabile între care AC şi-a setat noile producţii. Pe vremuri, lucrul acesta imprima farmec pieselor compuse de membrii acestui grup. Astăzi, însă, lipsite de acea inocenţă jovială care le dădea tonul şi în jurul căreia orbita întreaga lor muzică, cad greu. Poate că ăsta e, de fapt, şi păcatul acestui foarte proaspăt album – cu cîteva excepţii („Today’s Supernatural“, „Applesauce“, „Wide Eyed“, o piesă pe care se aude din nou chitara lui Josh „Deakin“ Gibb, şi „Pulleys“ printre ele), cîntecele de pe el nu pot respira, par a se suprapune încontinuu, creînd efectul unei redundanţe imposibil de digerat în comparaţie cu construcţiile ornamentate impecabil cu care Animal Collective îşi servise fanii în ultimii ani.

Paul Breazu este jurnalist.