Ceva melancolie și o infinită tristețe de album

● The Smashing Pumpkins, Cyr, Sumerian Records, 2020.

„M-am săturat să fac muzică despre care oamenii să-mi spună că nu sună contemporan. În capul meu fac parte dintr-o formație contemporană. Sînt un artist contemporan. Și, apropo, nu că aș arăta cu degetul pe cineva, dar sînt indivizi din generația mea care fac muzică exact așa cum făceau în anii ʼ90 și nu-i tratează nimeni ca fiind anacronici. Una peste alta, lucrul pozitiv în toată afacerea asta este că m-am poziționat în postura unui muzician progresist. Așa că mi-am însușit criticile și mi-am spus: «Bine, o să compun muzică contemporană. Și n-o să-mi pese care vor fi consecințele».” Într-un foarte recent interviu pentru publicația britanică New Musical Express, un Billy Corgan aproape spăsit își semna declarația de intenție pentru realizarea celui de-al unsprezecelea album al unei trupe, The Smashing Pumpkins, care a transpirat serios în încercarea de a defini, alături de alții, sunetul decadei nouăzeciste a secolului trecut. Reușind, ce-i drept, un singur și definitiv lucru – să-i imprime alternative-ului o tușă barocă și narcisiacă. Revenind, ce înseamnă contemporan pentru Corgan? „Siouxsie and the Banshees, Sisters of Mercy, Joy Division.” Concret, felul în care toate aceste formații au reușit să lucreze cu tehnologia epocii lor pentru a fi și a deveni relevante. Într-o traducere deloc aproximativă, aspirația contemporană a frontman-ului trupei din Chicago se traduce prin compoziții și o producție care pun accentul pe sunetul sintetizat.

Să nu vă imaginați că Billy Corgan comută brusc și neașteptat pe vreun radicalism care să-l apropie de ceea ce ne imaginăm cu toții că ar fi sound „contemporan”. Nu, el acomodează în fapt sunetul erei amintite, al unui synth pop goticizat, într-o operă care pare că nu se termină niciodată – 20 de piese și vreo 72 de minute. (The Smashing Pumpkins poate fi clasat ca un grup căruia i-au plăcut conceptualismele prog, clasicul Mellon Collie and the Infinite Sadness durează aproape o oră și jumătate, Adore și Machina/The Machines of God, peste 70 de minute.) Pentru Corgan, contemporan pare a însemna să-i ascunzi chitara lui James Iha în spatele unor sintetizatoare care sună cînd optzecist, cînd nouăzecist, undeva între perioada tulbure a Depeche Mode, scurta apoteoză douămiistă a New Order și niscaiva b-side-uri The Cure. Iar asta ar suna suficient de interesant dacă referințele amintite mai devreme nu ar fi dominate și subminate constant de blocajul creativ de astăzi al liderului TSP.

Dacă totuși pe prima jumătate a dublului LP acea greutate din sound-ul clasicizat al The Smashing Pumpkins este uneori detectabilă și chiar reușește să salveze aparențele  – „Anno Satana” pare un bun exemplu –, partea lui secundă, cu firave excepții precum „Purple Blood” sau „Telegenix”, două reprize reușite de cosmic pop baroc, se scufundă ambițios într-un ocean majoritar mid-tempo greu de digerat.

Paul Breazu este jurnalist.