Celebrare & continuare

● Anathema, The Optimist, Kscope, 2017. 

Anathema ne-au vizitat pentru prima dată în 1993, iar de-atunci tot revin, cu iregularitate, dar suficient de frecvent încît să construiască o conexiune specială cu românii și româncele. Multe s-au schimbat de-atunci – de la trupa death-metal a unor tineri din Liverpool, care nu se dădeau înapoi de la a juca fotbal cu fanii români, pînă la grupul de rock progresiv pomenit frecvent în aceleași fraze cu Pink Floyd ori Porcupine Tree. Cîndva ar fi fost mai probabil ca frazele respective să i menționeze pe My Dying Bride și Paradise Lost, însă vremurile acelea au apus și nici măcar în concertele aniversare trupa nu prea poate să-și cînte piesele de început – nu de sofisticate ce erau, ci din pricina substituirii treptate a patosului și energiilor tinereții cu melancolie și prudență familistă. Anathema s-au transformat în proiectul de familie al fraților Cavanagh în alianță cu frații Douglas, abandonînd pe drum aproape toți membrii fondatori, care au asigurat în anii ’90 dimensiunea metal a trupei. În urma diferendelor stilistice, respectivii aveau să se refugieze în proiecte mărunte, pariul cu viitorul fiind cîștigat de frații Cavanagh – idei similare cu ale colegului de generație Steven Wilson i-au împins să mizeze pe o resuscitare a interesului pentru rock-ul melo-progresiv britanic. Cu Wilson au și avut ocazia să se felicite reciproc, cînd au colaborat la mixajele albumului We’re Here Because We’re Here (2010).

Albumul The Optimist e o celebrare a pariului menționat și o continuare conceptuală a materialului cu care trupa pășea în noul mileniu și în formatul muzical actual, acel A Fine Day to Exit (2001) care se remarca deopotrivă prin pesimism și ambiție. Avem, în sfîrșit, albumul pe care Anathema ar fi vrut să-l scoată în 2001, acum cu beneficiul experienței și al lui Lee Douglas – vocea feminină adoptată ulterior ca membru permanent în trupă. O producție mai modernă, lubrifiată electronic, și mult pian cu iz de Max Richter scot trupa de sub statutul de epigoni Pink Floyd care le-a fost atunci acordat.

Cei care au urmărit grupul prin toată istoria sa vor găsi totuși limitativă competiția în care Anathema par să se fi angajat cu Steven Wilson – linie în care se încadrează și acest album. Perioada cea mai fructuoasă din cariera grupului rămîne cea de la finele anilor ’90, cînd își lepăda straiele heavy metal, dar mai păstra încă un accesoriu pe ici, pe colo – cîte un solo de chitară, cîte o apăsare gotică, cîte un refren cu pumnul strîns –, asigurînd un contrast de impact imediat între retro și modern, între melodramă și energie. A fost o perioadă a surprizelor în care fiecare album venea cu o schimbare de componență, cu un experiment, cu un derapaj din zona de confort a fanilor cîștigați înainte. Nu mai avem așa ceva de ani buni (chiar începînd de la albumul pe care au lucrat cu Wilson). Efectele electronice care constituie elementul de noutate al acestui album sînt pur decorative, nu fac parte din măduva pieselor – ele se datorează mai degrabă producătorului Tony Doogan, specializat în ornamente ambientale (a mai lucrat cu Mogwai și Belle & Sebastian).

În concerte, perioada de vîrf menționată rămîne bine reprezentată, semn că trupa nu se pripește în a rupe legăturile cu trecutul. De acum însă, deciziile se iau cu simț strategic și mai puțin cu entuziasm emoțional, iar formula actuală s-a dovedit cîștigătoare pe un termen mai lung decît explorările de altădată. La capătul ultimei piese se poate auzi unul din membrii trupei jucîndu-se cu un copil ce gîngurește, care probabil are un rol important în a stabili cum trebuie să sune acum Anathema. Cu siguranță, titlul albumului i se datorează. 

Anathema va concerta pe 24 octombrie la Arenele Romane din Bucureşti. 

Aron Biro este autorul blogului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.