Cele trei dive - interviu cu Ruxandra DONOSE

8 decembrie 2011   MUZICĂ

Zîmbitoare, frumoasă şi elegantă, Ruxandra Donase îţi inspiră modernitate şi maturitate artistică. Claudio Abbado, Sergiu Celibidache, Seiji Ozawa, Zubin Mehta sînt doar unii dintre dirijorii cu care a colaborat. Vorbeşte cu o fermecătoare naturaleţe despre nume legendare ale operei şi, deşi este una dintre cele mai strălucitoare mezzosoprane ale momentului, Ruxandra Donose a acceptat imediat invitaţia de a susţine, alături de Leontina Văduva şi de Teodora Gheorghiu, o serie de recitaluri de Crăciun, pentru prima oară în mai multe oraşe ale României.

Ce anume aţi învăţat de la profesorii dumneavoastră din România, de la şcoala de aici?

Pot spune că am fost deprinsă cu spiritul de disciplină şi de competiţie. Comparînd cu şcolile din străinătate, unde merg copiii mei, acolo nu există nici premiul I, premiul II sau premiul III, nu există nici olimpiade şi nici concursuri de meserii. Toate acestea erau nişte ocazii pentru care te pregăteai, pe care doreai să le cîştigi. Studiului permanent i se mai adaugă pregătirea completă, nu învăţai doar instrumentul, ci ţi se ofereau cunoştinţe şi de teoria muzicii, armonie, contrapunct; încă am impresia că era mai solidă pregătirea generală aici decît în străinătate. Toate formează un artist complet şi un om cu un anumit spirit, cu dorinţa de realizare şi de afirmare.

Ulterior, cînd aţi început să cîntaţi pe marile scene internaţionale, care a fost elementul care s-a adăugat imediat acestei educaţii pe care dumneavoastră o aveaţi deja, chiar acel prim lucru foarte important care vi s-a impus în personalitate?

Îmi aduc aminte că, păşind la prima mea repetiţie la Teatrul din Basel (Elveţia), am fost copleşită pentru că în sala de repetiţii stăteau, la o masă lungă, vreo zece persoane şi fiecare era responsabil de ceva. Erau regizorul, asistentul de regizor, scenograful, asistentul de scenograf etc. Am fost de-a dreptul speriată de seriozitatea cu care se trata subiectul „repetiţie“ şi producţia de operă. Mi-am dat seama că tot ceea ce am învăţat trebuie să regîndesc şi să folosesc la un nivel şi mai înalt. Am făcut primul pas către un alt nivel de profesionalism.

Aţi fost angajata Operei din Basel, a Operei de Stat din Viena, dar aţi renunţat şi aţi ales statutul de artist independent. Astfel, aveţi o flexibilitate mult mai mare, agenda v-o puteţi construi în funcţie de preferinţele repertoriale, dar există şi o permanentă grijă asupra perfecţiunii scenice şi a contractelor... 

Da, a fost un moment de curaj, fără doar şi poate. Aveam, la acea vreme, o situaţie foarte stabilă, cîntam alături de cîntăreţi care pentru mine erau nişte legende, îi văzusem doar pe casete video intrate prin contrabandă în România. Totuşi, mi-am dat seama că trebuie să plec, ca să mă specializez în acest repertoriu potrivit vocii şi temperamentului meu. Am renunţat, bineînţeles, la siguranţă şi m-am avîntat în lumea dezlănţuită în care nu eşti angajat şi nu te menţii decît, evident, prin performanţă. Financiar, este o schimbare importantă în bine, dar asta presupune să nu ai nici un moment de slăbiciune sau să ţi le reduci la minimum.

Opera este teatru, un rol este viu şi, mai ales acum, se pune accentul pe naturaleţea jocului de scenă al soliştilor. Personajele pe care le interpretaţi au crescut, ca forţă psihologică, odată cu dumneavoastră. Din păcate, lumea din România asociază opera cu un spectacol static, prăfuit...

Opera a evoluat mai ales în ultimii ani. Nu mai vedem spectacole ca acum 50 de ani, din fericire. Da, sînt pentru modernizarea operei şi cred că, de fapt, este un proces care se desfăşoară de la sine, pentru că trebuie să se ţină pasul cu noua societate, cu noul interes, cu noii spectatori şi chiar şi cu noi, noii cîntăreţi. Pe lîngă faptul că, evident, trebuie să ai voce şi să cînţi rolurile aşa cum se cere, trebuie să ai o apariţie scenică corespunzătoare, o capacitate de a întrupa un personaj în mod credibil. Trebuie să te mişti, să joci teatru. Cîntul n-ar trebui să fie asociat unui act artificial, ci să fie pur şi simplu un mod de comunicare. Asta este ceea ce eu încerc de fiecare dată cînd sînt pe scenă şi ştiu că foarte mulţi alţii încearcă şi reuşesc.

Ce vă este mai aproape? Un rol de bel canto sau unul precum cel din opera Musca de Howard Shore? Unde vă simţiţi mai împlinită artistic? 

Plăcerea mea rămîne aceea de a cînta un rol de bel canto, dar se instalează un alt tip de satisfacţie pentru, de exemplu, rolul Veronicăi din Musca – acolo erau foarte puternice ideile de teatru, de film, de dramatism. Linia vocală nu mai era o linie vocală în sine. Era doar, să zic aşa, un vorbit cîntat. Evident, atunci cînd cînt Norma sau I Capuleti e i Montecchi sau Ana Bolena satisfacţia vocală este incomparabilă.

Există un prototip pentru un solist de operă modern?

Sistemul lumii operei, pe lîngă companiile de operă care încă există, îşi păstrează luciul, prospeţimea şi interesul rulînd 20-30 de cîntăreţi în lume, fiecare reprezentînd entităţi aparte. Fiecare dintre ei este un business în sine. Este vîndut şi cumpărat şi publicizat. Fiecare teatru din lume cunoaşte aceşti cîntăreţi şi îi distribuie în rolurile care li se potrivesc cel mai bine. Pericolul este ca producătorii de spectacole, directorii de teatre, impresarii, pentru a-şi uşura munca, să limiteze solistul la un anume repertoriu. Partea aceasta a business-ului nu mă atrage prea tare, ba chiar aş fi foarte fericită să nu ştiu nimic despre asta. Din păcate nu se poate. Deci, ce înseamnă, din nou, cîntăreţ modern? Cineva care trebuie să se încadreze şi să se integreze în acest sistem şi să ştie să îi facă faţă.

Ce anume, însă, poate să te menţină la o normalitate a fiinţei în această lume?

Cred că un răspuns poate să fie familia. Eu am o familie, am doi copii şi ştiu sigur că este o ancoră în realitate şi că este un aspect al vieţii mele care îmi aduce aminte în fiecare zi cine sînt la nivel uman şi că sînt şi mamă, şi un om normal şi am şi prieteni cu care sînt tot la fel, eu, Ruxandra, iar toate acestea mă ajută, bineînţeles, să mă rup de Ruxandra de pe scenă, de „divă“. 

Cu toate acestea, vă face plăcere să fiţi „divă“ alături de Leontina Văduva şi de Teodora Gheorghiu pentru turneul de Crăciun pe care îl veţi susţine în marile oraşe ale României?

Îmi face foarte mare plăcere pentru că îmi oferă pentru prima oară, de cînd eram studentă, posibilitatea de a cînta nu numai în Bucureşti, ci şi la Iaşi, la Cluj şi la Timişoara. Este o idee minunată prin care se oferă publicului din ţară posibilitatea de a se întîlni cu cîntăreţe care au avut prezenţe pe scene internaţionale şi care vin cu un aer proaspăt, cu elan şi cu dorinţa de a aduce ceea ce ştiu către un public care, altminteri, nu le-ar putea întîlni prea curînd. Este o ocazie minunată! Înaintea Crăciunului, ce poate fi mai frumos decît un concert de muzică clasică cu arii şi duete din opere şi cîntece de Crăciun? A fost o idee pe care am îmbrăţişat-o cu entuziasm. Pe Leontina o cunosc de mult, din timpul studenţiei, ea a fost prima dintre noi care şi-a luat avînt. Nu am cîntat niciodată cu ea în vreun spectacol, va fi prima dată cînd voi cînta cu ea un duet, iar pe Teodora am cunoscut-o şi am cîntat împreună anul trecut aici, la Bucureşti, în concertul cu Ora spaniolă şi Copilul şi vrăjile, cînd ea a avut o apariţie strălucitoare, şi la propriu, şi la figurat, în rolul focului şi al prinţesei.

Am citit în presa internaţională că la un spectacol, cred că la premiera de la Met, cu Anna Bolena, Anna Netrebko a zîmbit la un moment dat către public; s-a scris o întreagă istorie a acestui moment şi, pentru că am ocazia, vă întreb şi pe dumneavoastră cum vi se par aceste întreruperi de rol? Vi s-a întîmplat?

Am avut şansa să fiu de faţă la un spectacol la Opera din Viena cu Elixirul dragostei în care cînta Luciano Pavarotti; vocea lui era incredibilă ascultată pe viu. Avea un efect, un contact aproape fizic asupra ta ca ascultător. A cîntat „Una furtiva lagrima“, iar publicul nu a vrut să se mai oprească din aplauze şi nu l-au lăsat pînă cînd el nu a făcut un gest cu capul către dirijor şi a reluat „Una furtiva lagrima“ în mijlocul operei. Evident că nu are nici o legătură nici cu personajul, nici cu ideea de operă în sine, dar era Luciano Pavarotti! El făcea parte dintr-o altă generaţie de cîntăreţi, care se prezentau pe ei înşişi, şi nu un personaj. Eu, personal, aş zice că nu trebuie să ieşi din rol, ci să continui acel fir magic pe care încerci să-l creezi. O cunosc pe Anna foarte bine, sîntem prietene, şi ştiu că ea face parte dintre aceia care sprijină personajul, gîndeşte ca mine, prezintă cu foarte multă dăruire şi cu foarte mult talent personajul. E posibil ca zîmbetul ei să fie, de fapt, o expresie cu care ea dorea să se reîntoarcă la psihologia personajului pentru a putea continua, poate pentru a întrerupe aplauzele, nu ştiu, dar mi se pare interesant că lumea face atît de mult caz pentru un lucru care doar cu zece ani în urmă li s-ar fi părut normal dacă ar fi fost făcut de Pavarotti.  

a consemnat Maria Balabaş

Foto: Nikolaus Karlinsky

Mai multe