„Ca pe vremuri“
Metallica, Hardwired… To Self-Destruct, Blackened, 2016.
Că Metallica rămîne o trupă apreciată o confirmă vînzările și audiențele în ciuda faptului că, între ceea ce oferă grupul și ceea ce se cîntă azi, muzica metal a fost răstălmăcită în mai multe rînduri. În ciuda promovării drept „una dintre cele mai influente trupe“, ideile lansate în spațiul muzical de Metallica sînt conservate mai mult de către colegii de generație (Testament şi Megadeth au lansat recent albume) și mai greu sesizabile în contemporaneitate – comparativ, Black Sabbath, Pink Floyd ori Faith No More au lăsat moșteniri mult mai insidios-virale. Totuși, grupul nu se încadrează încă în rîndul celor frecventate de teamă că n-o să le mai prindem în viață, ori din dorința de a sfida modernitatea cu pasiuni retro, ci mai degrabă ca o instituție al cărei rost și statornicie sînt recunoscute de societatea civilă. Ceea ce în anii ’80 era o gașcă de tineri zurlii invocînd personajele horror favorite și înjurîndu se cu Dave Mustaine a devenit astăzi o veritabilă instituție juridică și culturală, care răstoarnă munții cînd vine vorba de protejarea proprietății intelectuale, e mereu implicată în proiecte de imagine și abia găsește vreme să mai scoată cîte un album. Paradoxal, fiecare album, de două decenii încoace, e o promisiune de întoarcere la rădăcini și spălare a păcatelor comise cu cele cîteva materiale cărora în fapt se datorează ieșirea trupei din underground. Un underground al blugilor rupți și adidașilor cu limba scoasă la care nimeni n-ar vrea să se întoarcă, dar cu care metali(ci)știlor le-a plăcut dintotdeauna să cocheteze la nivel principial, într-o revendicare perpetuă a „vremurilor bune“.
Așadar sîntem asigurați iarăși că Metallica revin la rădăcini și la sound-ul care i-a consacrat. Baladele lipsesc (albumul nu e pentru fete), lipsesc și tentativele de pe St. Anger de aderare la simplificările metalului american douămiist. Fiecare piesă e un efort asiduu de a reproduce structuri, texturi, teme și chiar versuri familiare de pe albumele din anii ’80 ale trupei, evitînd la mustață autoplagierea. Cînd ești atît de grijuliu cu proprietatea intelectuală sfîrșești în păcatul co-sanguinării, asemeni familiilor nobiliare care se încăpățînau să-și conserve materialul genetic în familie. Albumul pare compus de echipa de juriști a trupei. Pînă și Cthulhu (personaj din domeniul public) revine în versuri după o îndelungată absență. O premieră interesantă este absența compozițiilor chitaristului Kirk Hammett, uitate într-un telefon rătăcit prin aeroporturi (găsirea sa ar putea genera noi spețe juridice). Rămîne de speculat ce s-a pierdut; din ce a rămas s-au adunat trei discuri – două cu miezul materialului, plus un disc bonus cu o piesă oferită la reducere de Black Friday, niște mostre live și un melanj de cover-uri omagiale adresate lui Dio.
Lăsînd bombăneala la o parte, fanii n-au de ce să fie frustrați cu acest material – de altfel, n-au avut niciodată (cu excepția momentului Lulu, grupul a avut o carieră conservatoare). Textura sonoră e rafinată și vibrantă – calitate ce vine cu experiența și banii –, iar coroborată cu nostalgia zgîndărită de fiecare silabă ce iese pe gura lui James Hetfield garantează o audiție plăcută, pe parcursul căreia repetitivitatea nu plictisește, ci poate fi primită cu urale de tipul „și-nc-o dată, măi flăcăi“. Piesele sînt dense și energice, răstite și cadențate „ca pe vremuri“, cu diferența esențială că în vremurile de azi ascultarea lor nu va mai pricinui ședințe cu părinții prin licee. Metallica nu se mai ascultă de mult pentru a enerva dascăli și părinți, e o instituție care organizează evenimente live și din cînd în cînd emite spre populație cîte un nou pachet de măsuri muzicale.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.