Ca la americani
● Nicu Patoi & Platonic, Sweet Little 6 STRING, A&A Records, 2011.
La un moment dat am făcut o supradoză de albume instrumentale de chitară şi de atunci n-am mai avut răbdare să ascult nici unul de la un cap la altul, decît dacă era scos de Buckethead. Mi s-a întipărit ideea că un album de chitară e făcut pentru alţi chitarişti, şi nu pentru ascultători ca mine şi ca tine. Că au nişte lucruri să-şi spună, să-şi demonstreze, la ei în breaslă. Că, deşi instrumentul oferă mai mult loc de desfăşurare decît, să zicem, pe albumele instrumentale de bass de care am vorbit luna trecută, adesea posibilităţile mai largi inspiră la lene, în timp ce minimalismul şi strîmtorarea stimulează ingeniozitatea. Din motive asemănătoare, nici nu prea iau în considerare recomandările muzicale ale amicilor chitarişti. Fac ce fac şi tot pe unul de-al lor vor să ţi-l bage pe gît.
Cu aceste rezerve, observ cu plăcută surpriză că îl avem şi noi pe Satriani al nostru, pe nume Nicu Patoi, şi nici nu sună aşa departe de original. Mă rog, afirmaţia nu-i face dreptate, e ceva mai mult blues şi jazz aici, iar albumul e mai divers decît lasă să se înţeleagă impresia generală despre gen şi paragraful anterior. Albumul lui Nicu Patoi e sănătos, are un sound excelent, n-ai zice că e românesc dacă stai cu spatele la el. De fapt, mă surprind tot mai des făcînd afirmaţia asta despre albumele românilor. Nu ştiu cînd s-a întîmplat (basarabenii sînt parţial de vină), dar de la o vreme sună şi muzica alor noştri bine, fără tobele alea plesnite, chitara sufocată şi bassul uscat. O explicaţie poate sta şi în faptul că Nicu Patoi e înfipt şi cunoaşte pe toată lumea care trebuie să deschidă studiourile serioase de la noi – joacă în echipa lui Ştefan Bănică Jr., iar amicii care-l ajută sub numele Platonic sînt Adrian Ciuplea (Viţa de Vie), Răzvan Lupu (Vama Veche) şi Berti Barbera care cunoaşte pe toată lumea, deci avem chiar un fel de supergrup, cum se zice la americani. Poate îi ştiţi drept gazde ale emisiunii Taverna, grupul avînd, într-o formă sau alta, o însemnată experienţă de acompaniatori în emisiuni TV.
Lumea mi-i tot laudă pe Nicu Patoi şi Berti Barbera pentru formatul de duet şi cover-urile semifolkiste după piese celebre pe care le cîntă de cîte ori prind o ocazie cu vizibilitate sau vreun bar/festival cu public predispus la retro. Deşi unii consideră benefic ca tineretul să descopere muzica oldie but goldie, am avut mereu alergie la încîntarea publicului nostru faţă de piese celebre compuse de ai lor şi cîntate nostalgic de ai noştri, roşi încă de frustrarea de a nu fi avut o scenă muzicală autentică pe vremea comunismului (şi, o vreme, nici după aceea). Mă bucur că, odată cu noul album Platonic, cei doi au lucruri mult mai proaspete de oferit. Chiar dacă e cel mai obscur dintre proiectele lui Nicu Patoi, pare să fie şi cel mai autentic. Eterogenitatea albumului îmi sugerează că materialul nu a fost compus integral în aceeaşi perioadă, ci e cules şi rafinat din idei dezvoltate în timp şi destul de delimitate stilistic. Deşi vorbim de un soi de album fusion, feliile de prog rock, jazz şi blues sînt relativ separate în piese ce poartă interesele fiecărui gen în parte şi par să exprime chefuri, dispoziţii şi momente diferite din experienţa compozitorului, mai degrabă decît o ambiţie arhitectural-conceptuală premeditată. Un mic minus e dat de cîteva momente în care muzica pare să puncteze intrarea unui invitat în studio – rămăşiţe de la Taverna sau deformaţie profesională?
În general n-am fost de acord cu afirmaţiile conform cărora ai noştri sînt la fel de buni ca ai lor, dar n-au destul spate să se facă auziţi. Le aud cu diverse ocazii, cu referire la fenomene culturale de împrumut precum rockul, jazzul, SF-ul ori benzile desenate, şi mereu mi-au lăsat senzaţia de lamentare în faţa evidenţei că, într-adevăr, la noi toate astea au fost adoptate prin imitare, adesea cu rezultate palide, artificiale şi suport tehnic insuficient. Din cînd în cînd apare totuşi cîte un material care sună curat, natural şi făcut cu poftă, parcă de unul de-al lor. Sweet Little 6 String e un album de rock instrumental cîntat şi înregistrat ca la americani.
Citiţi aici un mini-interviu cu Nicu Patoi.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.