Bucle temporale

● Morrissey, I Am Not a Dog on a Chain, BMG 2020.

Știi, fiecare ascunde în curte un copil teribil. Să zicem că, într-o oarecare măsură, el este cel căruia i se tolerează tîmpeniile înșiruite ca adevăruri absolute, îmbăloșat cu o afecțiune masochistă: „Eh, parcă nu l-ai ști pe X…“ X are din cînd în cînd și vocație de martir. „Oh, maybe I’ll be skinned alive / By Canada Goose because of my views, / Because of the truth, because of my fleece…“ („I Am Not a Dog on a Chain“) Steven Patrick Morrissey a fost întotdeauna un provocateur care a balansat cu o grație suspectă între cauzele juste pînă la un punct și adeziunile inepte − în fond, universul din care‑și extrage sensul orice copil teribil. Omul nostru își face jocul, fără doar și poate, și pe cel de-al treisprezecelea album al unei cariere solistice care, în umbra copleșitoare a tuturor lucrurilor pe care le-au făcut The Smiths în anii ‘80, a însemnat un travaliu neîntrerupt de a egala măcar imbatabilul triunghi Viva Hate (1988), Your Arsenal (1992) și Vauxhall and I (1994). I Am Not a Dog on a Chain flirtează cu aceleași cîteva obsesii, britanismul parohial, activismul selectiv, mizantropia, de la înălțimea unei instanțe care jonglează, parcă, ceva mai stîngaci cu fronda. Dacă sound-ul acestui album − produs de același Joe Chiccarelli care a lucrat și pentru World Peace Is None of Your Business, Low in High School și California Son − este unul majoritar triumfalist în sens pop, mizele sale se împart între acting-ul politic narcisist, o mînă de puseuri vitriolante și cîteva, prea puține, momente admirabile. Opener-ul „Jim Jim Falls“, cu al său surprinzător de vibrant electrofunk, se urcă pe piedestalul lipsei de empatie − „If you’re gonna kill yourself / Then for God’s sake / Just kill yourself“ −, în timp ce amintita piesă „I Am Not a Dog on a Chain“ și „Knockabout World“ șarjează (prea) insistent pe tema crucificării lui Moz-cel-care-spune-adevărul-și-numai-adevărul, intrat într-o buclă temporală care a împlinit deja o eternitate. Acest LP funcționează cel mai bine atunci cînd aerul său nu miroase nici a napalm, nici a suferință. Pe „My Hurling Days Are Done“, Morrissey poate fi iertat pentru cîteva minute. „Time will mold you and craft you / But soon, when you’re looking away / It will slide up and shaft you / Oh, time / Oh, time / No friend of mine“, își declamă, într‑o frazare pe care poate că n-ai mai auzit‑o de la Sinatra încoace, romanța. Ca și pe „The Secret of Music“, cele mai delirante, deviante și progressive opt minute din existența englezului − „I am out of tune / Violin, the state I’m in / I’ve lived through many Junes, / I am out of tune, / The center hole is overgrown, / I’m listening face down / Birds sound around / Like a sudden spell of bells / Or orchestrated swells, / I am out of tune, / Play the ­flute / For love or loot, / That’s really up to you / How it clings / Like pinging strings of mandolins / That pluck to your good luck, / No trombone / Or glockenspiel could ever feel / The way I feel tonight“. Aici, în locul în care „nici un trombon / și nici un glockenspiel nu s-ar putea simți vreodată / cum mă simt eu în noaptea asta“, Morrissey reușește să răstoarne sensul unei opere care, altfel, nu (mai) spune aproape nimic.

Paul Breazu este jurnalist.