Bogăţie cromatică
● Henri Texier, Sky Dancers, Label Bleu, 2016.
Basistul francez Henri Texier este neobișnuit de retras din propriul album Sky Dancers, ținînd seamă de pedigree-ul și poziția pe care și le-a asigurat în istoria jazz-ului încă din anii ’60, cînd lucra în subordinea trompetei lui Don Cherry. Desigur, natura instrumentului său îl pune implicit într-o poziție mai decorativă chiar și în propriile compoziții, însă alți basiști despre care am mai povestit aici – să zicem Lars Danielsson ori Dan Berglund – și-au conceput mereu proiectele în jurul propriului interes, aerisind producția și diluînd acompaniamentul pentru a face cît mai perceptibil murmurul și plesnitul solemnului instrument. Texier se arată însă extrem de altruist pe acest album – cu excepția piesei „Navajo Dream“ (care e mai degrabă un interludiu), lasă toate piesele pe mîinile colaboratorilor.
Unii sînt destul de agresivi – piesa de deschidere „Mic Mac“ anunță chiar un album de trompetă-pian, cu contribuții foarte incisive din partea pianistului Armel Dupas și a suflătorului Sébastien… Texier. OK, asta pare să fie explicația, Henri Texier a compus aici o trambulină pentru cariera fiului Sébastien – saxofonist-clarinetist lansat destul de recent (și prea puțin în spațiul internațional). Tonusul și instrumentele sale de suflat diferă semnificativ de ale lui Don Cherry, apropiindu-se mai degrabă de mediteranismul boem al lui Paolo Fresu, dezvoltat în spațiul european ca o alternativă populistă la psihedeliile fusion ale filierei americane Miles Davis – Ornette Coleman – Don Cherry. Pe cîteva piese, Texier-fiul e dublat de un alt saxofonist francez din aceeași generație, François Corneloup – abia colaborările lor împing materialul într-o zonă mai filmică-psihedelică, încît piesa ultimă, „Paco Atao“, pare extrasă de pe un album Molvær.
Titlul albumului (dar și ale pieselor – „Navajo Dream“, „Hopi“, „Comanche“ etc.) sugerează că proiectul ar avea unele ambiții world music. Mai contribuie la asta un invitat reputat pentru portofoliul său de fuziune rock-jazz-world music, chitaristul franco-vietnamez Nguyên Lê. Acesta e, de altfel, principalul punct de atracție al albumului în condițiile amintitei reticențe a lui Henri Texier, care se mulțumește cu cîteva solo-uri de efect, însă rare și izolate. În schimb, solo-urile de chitară ale franco-asiaticului domină piesele pe care apar, traversînd multiple benzi de circulație între rock-ul unor Steve Vai ori Jimi Hendrix și funcția de stimulent electrificat pentru saxofoane și pian.
Rezultatul e o cromatică muzicală bogată, cu instrumente ce își evidențiază ușor prezența, uneori chiar strident. Totuși, asocierea cu spațiul world music e strict conceptuală – în afara titlurilor ce fac trimitere la misticismul amerindian nu se aude aici mai nimic care să canalizeze motive etno, poate cu excepția unora dintre escapadele lui Nguyên Lê (care oricum își trag inspirația din bazinul tradițional de idei al acestuia și nu din direcția sugerată de titlul albumului). Dacă albumul se dorea vreun experiment fusion între jazz și cultura amerindiană (așa cum jazz-ul a reușit adesea cu muzica de inspirație africană sau asiatică), nu e clar cum s-a încercat îndeplinirea obiectivului.
În sfîrșit, ultimul actor al materialului e toboșarul Louis Moutin, la rîndul său prezent într-o măsură mai evidentă decît compozitorul principal, însă cu mai puține oportunități de a ieși în evidență comparativ cu Nguyên Lê ori Sébastien Texier. Acesta oferă o secțiune ritmică atletică, făcîndu-și datoria de a menține în mișcare energiile efervescente în jurul cărora a fost gîndit albumul.
Henri Texier Hope Quartet vor concerta luni, 6 noiembrie, în Club Control din Bucureşti.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.