Bluesland Drive
● David Lynch, The Big Dream, Sacred Bones Records, 2013
„The time has come for the words to be hear“, bîiguie o voce sugrumată, procesată pînă foarte aproape de graniţa umanului. Dacă fiecare vară e capabilă, an de an, să aducă pe lume o extravaganţă, un copil straniu predispus la a ne trezi pentru un moment dintr-o narcoză spartă doar de ţipetele exaltate ale hoardelor – artişti şi public – care invadează festivalurile de sezon, în 2013 face chiar obiectul al cărui nume e scris cu litere de-o şchioapă cîteva rînduri mai sus – The Big Dream.
Acum doi ani, David Lynch îşi punea pentru prima oară semnătura pe un album de studio, botezat, desigur, Crazy Clown TIme. Era şi nu prea o noutate pentru cei care îi cunosc faimosului regizor american apetitul pentru compoziţie – coloana sonoră de pe Inland Empire era tot opera omului care a mai colaborat, printre altele, acum cîţiva ani, cu regretatul muzician Mark Linkous, liderul proiectului Sparklehorse, pentru incredibilul disc Dark Night of the Soul. Şi a celui care compunea şi performa în 2001, împreună cu John Neff, muzica unui album numit BlueBob.
Crazy Clown Time nu avea cum să fie, precum autorul său, altfel decît o creatură ciudată: sinistroid şi popist, virusat complet de reverb şi ecou, liric şi întunecat, muzică a unui Twin Peaks de music hall în care agentul FBI Dale Cooper putea fi jucat de David Bowie. Deşi lynchian pînă în măduva oaselor, albumul acela a fost, măcar aparent, doar o schiţă a ceea ce putea să urmeze în legătura dintre acest regizor şi muzică. În fond, Lynch şi-ar fi putut exersa vîna magică şi misterioasă pe un gen mult mai apropiat de el înşuşi şi de atmosfera cinematografului său extrem de particular. Blues-ul ăsta care se aude înnebunitor pe The Big Dream, înghiţit şi regurgitat de o armată de vîrcolaci, îi vine mult mai bine decît electro-pop-ul experimentalist, comico-horrorist, de pe albumul din 2011. Visul întunecat al Americii, trecut prin chitările unor Robert Johnson sau Link Wray, claustrat în cuşca unui ritm care te împinge în prăpastia catalepsiei şi cîntat de o voce atît de abuziv filtrată încît ajunge să devină propria fantomă e adictiv în toată splendoarea lui noir, romantică şi monomaniacală.
TBD e încărcat cu un sunet care te scufundă lent în noaptea unui road movie făcut după chipul şi asemănarea creatorului: tobele scheletice, sintetizatoarele răscolitoare, basul ăla care pluteşte funebru prin măruntaiele pieselor, reverbul turnat cu generozitate peste tot, chitările răsucite ca un cuţit într-o rană, tonul cvasiînfricoşător, suspansul care se apropie constant de climax, fără a reuşi să-l atingă vreodată, drama butaforizată etc. Muzica de aici e, dacă vreţi, imaginea într-o oglindă aburită a întregii opere a lui David Lynch, de la Eraserhead la amintitul Inland Empire, trecînd prin Rabbits şi Dumbland şi avînd staţia de oprire în cel mai straniu oraş american care a fost vreodată parte a unui stat numit Washington, inexistentul Twin Peaks.
Paul Breazu este jurnalist.