Bîntuirile și mîntuirile domnului Cave

● Nick Cave and the Bad Seeds, Ghosteen, Ghosteen Ltd/Bad Seeds Ltd, 2019. 

„I am beside you, look for me / I try to forget to remember that nothing is something / Where something is meant to be...“ Orchestrația asta se pregătește să alunece într-un infinit și dureros drone, din care doar vocea lui Nick Cave iese la suprafață. Ca aproape întotdeauna, aș spune. Cînd Arthur, fiul de 15 ani al australianului, cădea de pe o stîncă din Ovigdean, Brighton and Hove, pe 14 iulie 2015, pentru a muri o zi mai tîrziu, albumul acesta nu trebuia să apară. „Kispa had a baby, but the baby died, / Goes to the villagers, says «My baby’s sick!» / Vilaggers shake their heads and said to her: / «Better bury your baby in the forest quick!»“, spune o legendă budistă care, prin aceeași voce inimitabilă, încearcă să facă pace cu o întîmplare ce, pe „Jesus Alone“ – atunci, la foarte puțin timp după fatidica zi –, îți făcea pielea de găină: „With my voice / I am calling you!“. Ghosteen, cel mai nou album al lui Nick Cave și al combo-ului nedezlipit de el din timpuri pe care astăzi ni le amintim cu destulă greutate, The Bad Seeds, vrea să fie exact ceea ce îți imaginezi cînd așezi „ghost“ lîngă „teen“: „Să-ți găsești liniștea sufletească este un drum lung / (...) / Aștept să vină și ziua aia în care / O să mă împac cu propria soartă“. Concluzia de pe „Hollywood“, ultima piesă de pe acest LP, vine să atenueze sentimentul unei bîntuiri pe care ne este, poate, imposibil să o înțelegem. Iar drone-ul ăsta care nu-și împlinește niciodată potențialul, lăsat uneori să respire de nimeni altul decît Warren Ellis, printre piane ușor fanate și accente progressive produse sintetic, pare mai mult decît oricînd un abandon în favoarea vocii lui Cave. În favoarea cuvintelor pe care Cave le așază deasupra lui ca și cum n-ar avea nevoie de el, ca și cum ar putea să nu existe: „If I could move the night I would / And I would turn the world around if I could / There’s nothing wrong with loving something / You can’t hold in your hand. / You’re sitting on the edge of your bed / Smoking and shaking your head, / Well there’s nothing wrong with loving things / That cannot even stand“. Dacă vreți, Ghosteen este, simbolic, povestea unei strategii de supraviețuire. Sau, de ce nu, strategia însăși care, la patru ani distanță de tragedia ce a provocat-o, se îndepărtează de șocul ireversibil din vremea lui Skeleton Tree – „You fell from the sky, / Crash landed in a field / Near the River Adur, / Flowers spring from the ground, / Lambs burst from the woms of their mothers / In a hole beaneath the bridge. / You convalesced, you fashioned masks of twigs and clay, / You cried beneath the dripping trees, / Ghost songs lodged in the throat of a mermaid“ – pentru a încerca să se instaleze în zodia acceptării: „Horses are just horses and their manes aren’t full of fire, / The fields are just fields and there ain’t no Lord“.

Ghosteen devine, prin construcție și narațiune, un album care este impregnat cu Nick Cave mai mult – și, prin urmare, mai puțin cu Nick Cave and the Bad Seeds – decît oricare altă operă din întreaga lui carieră. 

Paul Breazu este jurnalist.