Billie the Kid
● Billie Eilish, When We All Fall Asleep, Where Do We Go?, Interscope Records, 2019.
„În sfîrșit, mi-am dat jos aparatul dentar / Și acesta este albumul / Ha-ha-ha-ha!“ Anunțul care precedă începutul primei piese de pe When We All Fall Asleep, Where Do We Go? și se termină într-un hohot statuează cu limpezime ceea ce urmează pe debutul adolescentei Billie Eilish. În 2016, la 15 ani, americanca debuta cu două single-uri, „Ocean Eyes“ și „Six Feet Under“, care-i construiau instantaneu o notorietate devastantă, concretizată sec în 15 milioane de followers pe Instagram. Un EP din 2017, numit Don’t Smile at Me, o upgrada pe artistă un pic dincolo de evidenta comparație cu Lana Del Rey, individualizînd-o. Electropop-ul aparent naiv cîntat de ea și produs de fratele ei, Finneas O’Connell, ornat serios cu inserturi noir, dar și cu o frivolitate compensatorie, își găsește cu Don’t Smile at Me propria nișă. „Copycat tryna cop my manner, / Watch your back when you can’t watch mine. / Copycat tryna cop my glamor, / Why so sad, bunny? Can’t have mine“, spune ea pe „Copycat“, apărîndu-și locul proaspăt cîștigat.
Primul LP din carieră, When We All Fall Asleep, Where Do We Go?, lansat în martie anul acesta de Interscope Records, augmentează povestea începută cu EP-ul amintit. Pe el, Billie Eilish navighează provocator într-un univers narativ personal, pe o arhitectură instrumentală minimalistă în care, atunci cînd muzica nu virează într-o poveste ambientală, mașina de ritm pulsează abundent, în timp ce bașii oscilează economicos între dubstep, hip-hop și trap. „I’m in their second hand smoke, / Still just drinking canned Coke, / I don’t need a Xanny to feel better / On designated drives home, / Only one who’s not stoned / Don’t -give me a Canny, now or ever“. Ironică, dar apelînd în același timp și la o injecție cu moralitate – „Xanny“ poate fi privită și ca o reacție la dispariția unor Lil Peep sau XXXTentacion –, Eilish exhibă și ea o adicție, una neletală totuși, pentru serialul TV The Office și, surprinzător aici, pentru un pop electronic luminos („My Strange Addiction“). Lead single-ul „Bury a Friend“ joacă în liga adolescentină gotică: dacă monstrul de sub pat este rapper-ul englez Mekhi Raine, atmosfera pe care Billie Eilish o lipește de piesă ar putea trimite către un David Bowie de la începutul perioadei Deram Records – „Don’t ask questions you don’t wanna know, / Learned my lesson way too long ago / To be talkin’ to you, belladonna / Shoulda taken a break, not an Oxford comma / Take what I want when I wanna / And I want ya!“ „Ilomilo“ actează à la Róisín Murphy, cu un plus de valeriană & tristețe și cu o trimitere la piesa anterioară: „The friends I’ve had to bury / They keep me up at night / Said I couldn’t love someone / ‘Cause I might break / If you’re gonna die, not by mistake“.
Întregul album este o operă care, în pofida unor inconsistențe nevinovate, presupune un parcurs cu multe surprize plăcute, construit de Finneas O’Connell într-un balans permanent între părțile soft și hard, între comedie și dramă, tastate cu degetele unei adolescente. When We All Fall Asleep, Where Do We Go? sună proaspăt și contemporan.
Paul Breazu este jurnalist.