Axl şi Ozzy
Anul 2010 a fost extrem de dens în evenimente rock şi heavy metal, atît cu nume pe val cît şi cu nume decrepite sau dătătoare de nostalgii. Probabil este primul an din istoria multimilenară a acestei naţiuni cînd lucrurile au stat normal. Am avut deopotrivă festivaluri pentru mase (Sonisphere, Peninsula), festivaluri middle-ground (Artmania) şi festivaluri de ultranişă (serile Kogaionon-Donis Art, Heavy Riders Bike Fest, Tabăra Cavalerilor Medievali). Am avut evenimente cu public de ordinul zecilor de mii (Rammstein, Metallica, AC/DC), de ordinul miilor (Serj Tankian, Sisters of Mercy, The Cranberries), dar şi concerte intime cu public de ordinul zecilor (Legendary Pink Dots, Neo), ba chiar şi concerte la care n-au participat nici măcar trupele anunţate (Mayhem, Paradise Lost).
A fost şi anul în care ne-au vizitat cei mai bătrîni rockeri în viaţă – Bob Dylan, Eric Clapton, John McLaughlin şi, în curînd, Ozzy Osbourne, despre care am aflat cu surprindere că e cel mai tînăr dintre ei, deşi n-ai zice. Cu puţin timp înainte, vine şi Axl Rose şi ai săi pistolari. Nu e chiar din aceeaşi generaţie cu restul, dar pare la fel de împovărat de viaţă, seamănă tot mai mult cu Joe Cocker şi nici turneul actual nu îi prea prieşte. În Dublin a fost alungat cu sticle aruncate pe scenă, la începutul lui septembrie. Să sperăm că-i trece oftica pe europeni pînă ajunge la noi. Să sperăm că şi publicul de la noi s-a mai maturizat de cînd îi alungau pe Monster Magnet prin aceleaşi metode. Guns N’Roses vin să-şi promoveze albumul de acum doi ani, Chinese Democracy, care a ocazionat multiple recorduri: cel mai amînat şi mai scump album rock din istorie (15 ani de tergiversări şi costuri aferente), cel mai lung concert GNR în primul turneu promo (aproape patru ore) şi un număr mare de concerte întrerupte datorită sticlelor aruncate din public. Probabil şi cel mai lung turneu de promovare – dacă producţia albumului a durat 15 ani, cît poate să dureze promovarea sa? Oricum, ar trebui să fie un concert bine primit – spre deosebire de majoritatea numelor mari din rock, care au fost recuperate retroactiv de fanii români, succesul trupei lui Axl Rose la noi a fost contemporan cu albumele, imediat după Revoluţie. Televiziunile (adică TVR) i-au promovat intens, radiourile la fel, nu mai vorbesc de chefuri şi banchete. „Nothing Else Matters“ era încă o piesă pentru cunoscători, cînd Axl anima distracţiile adolescenţilor români.
Ozzy Osbourne n-a avut la fel de mare căutare în discoteci, dar parcă ar vrea să aibă de acum încolo, niciodată nu e prea tîrziu, cel puţin nu în cazul lui Ozzy, care pare să aibă tot timpul de pe lume, deşi are vîrsta actorilor principali din Hannah Montana adunaţi la un loc (la debut, că au mai crescut). Noul său album, Scream, pe care îl va promova şi în România, are mai multe tentative de hituri MTV şi balade, decît restul albumelor sale. Vocea îl ţine surprinzător de bine, dar probabil corzile vocale îşi atrag energia din restul organelor, căci în ultimele filmări live nu prea riscă să plece de lîngă microfon şi să abandoneze sprijinul pe care acesta i-l oferă. Probabil nu va fi cel mai energic concert din România, deşi instrumentiştii săi se străduie să salveze aparenţele. Cei care au simţit o datorie morală de a participa la concertele Cohen, Dylan sau Clapton, ar trebui să o simtă şi faţă de Ozzy.
Nu are sens să rezum o istorie a celor două nume: Ozzy e prinţul întunericului şi părintele heavy metalului, Axl e prinţul baladelor şi cel mai lasciv rocker de la Mick Jagger încoace. Amîndoi au fost voci valoroase în rock (şi încă se ţin mai bine decît mulţi tinerei), dar amîndoi datorează enorm chitariştilor care i-au împins din spate – Tony, Randy şi Zakk, în primul caz, Slash, Izzy şi Buckethead, în al doilea. Nici unul dintre aceştia nu va fi văzut la Bucureşti, drumurile lor fiind iremediabil separate de cele două vedete. Rămîn doar primadonele şi cîntecele lor de lebădă.
Guns N’Roses vor concerta la Romexpo, pe 21 septembrie; iar Ozzy Osbourne – la Zone Arena, pe 2 octombrie.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.