Autosurghiun
● Tricky, Ununiform, False Idols, 2017.
Gloria trip-hop-ului născut în Bristol ține de anii ’90 – azi Massive Attack, Portishead și Tricky au relevanța cu care au rămas în spațiul muzicii metal grupuri precum Korn și Limp Bizkit. Apariția celor de la The Knife a sabotat jocul electro-pop și i-a schimbat regulile, dar Tricky se încăpățînează să se prezinte drept un conservator, făcînd apel, pe albumul Ununiform, la nostalgie. Piesa aleasă pentru o versiune cover e din anii ’90, „Doll“ – preluare după efemera starletă grunge a epocii, Courtney Love. Piesele promovate în avans sînt o colaborare cu fosta consoartă (și colegă la începutul carierei) Martina Topley-Bird, urmată de o contribuție pe coloana sonoră a remake-ului „Ghost in the Shell“ – alt fenomen pop al anilor ’90. Pe producătorii materialului îi cheamă Levan Avazașvilli și Vasilii Vakulenko (plus Jay Z, pasionat de investiții în start-up-uri rusești și înlesnitor al acestei colaborări). Albumul a fost inițiat în Moscova și finalizat la Berlin, cu un sprijin semnificativ din partea unor rapperi culeși de prin spațiul ex-sovietic, cunoscuți după poreclele Scriptonite și Smoky Mo. Pe „Bang Boogie“ versurile sînt chiar în rusă, iar în clipul „The Only Way“ avem ostentative icoane ortodoxe cu Maica Precistă.
Deci nu vorbim aici doar de nostalgie, ci și de un fel de autosurghiun în spiritul unor Gérard Depardieu ori Steven Seagal cînd au întors spatele show-business-ului occidental căutînd în Est adăpost și inspirație. Unde s-o fi contaminat Tricky cu astfel de sensibilități rămîne un subiect de speculat – probabil relocarea la Berlin are de-a face cu asta (în ciuda fantomei Zidului, legăturile Berlinului cu estul Europei sînt încă strînse, funcționînd ca un portal între două universuri). În interviuri, Tricky se arăta nemulțumit de presiunea jurnaliștilor occidentali care îl somează să se încrunte în fotografii „ca pe vremuri“, cînd de fapt acest album a fost conceput dintr-o poftă pentru seninătate. Orice liberal entuziast devine la un moment dat socialist – e un fenomen natural, paralel înaintării în vîrstă și în resemnare. „I don’t know anybody. I eat good food. I go for walks“, e tot ce ne povestește Tricky despre viața sa în Berlin.
Aproape toate piesele albumului beneficiază de cîte un musafir, un mai vechi obicei al artistului. Pe lîngă sus-pomeniții, ceilalți invitați sînt toți de sex feminin – ingredient esențial în trip-hop-ul de contrast cu care s-a consacrat Tricky, cîndva un lujer avangardist din care s-au desprins numeroase forme moderne de electro-pop. Unele contribuții sînt surprinzătoare – cazul actriței Asia Argento. Majoritatea însă sînt oferite de diverse protejate ale lui Tricky, invitate aici pentru un schimb de servicii și un impuls în carieră: Francesca Belmonte, Terra Lopez, Mina Rose sînt toate nubile lansate după 2010, avînd funcția pur cromatică de a contrasta cu mîrîitul întunecat și basul clarobscur ce formează marca de identitate a artistului. Albumul trimite adesea la vremurile în care Tricky forma un duet destul de persistent cu Martina Topley-Bird, pe care aici o înlocuiește însă cu altcineva pe fiecare piesă (încheind totuși albumul alături de ea).
Admiratorii acelui Tricky incisiv și intimidant al anilor ’90 s-ar putea arăta dezamăgiți de ceea ce se aude aici. Însă muzica tăioasă se face astăzi de către o altă generație, și cu precădere în alte genuri. Tricky își mîrîie nostalgiile și îngrijorările față de vîrtejul inechitabil al vieții occidentale, scrutînd perspectiva unei vieți cumpănite, cu sprijinul bogatei rețele de colaboratori. Ceea ce n-a dispărut însă niciodată din muzica sa e ritmul de aparat monitorizînd un pacient în comă.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.