Astenic & învineţit
● The Black Keys, Turn Blue, Nonesuch, 2014.
Drumul de la promiţătorul rock de garaj al tînărului duo (din generaţia circa începutului anilor 2000) pînă la sinteticul şi post-procesatul album Turn Blue (2014) a trecut prin ograda producătorului Danger Mouse (Brian Burton, pe numele adevărat). Acesta, ca toţi producătorii-vedete care au ieşit din spatele pupitrelor şi şi-au depăşit atribuţiile, fiind creditaţi cu contribuţii artistice, şi nu doar tehnice, lasă asupra acestui album o amprentă ce alienează spiritul Black Keys şi, în mare parte al materialului, îl scoate cu totul din sfera rock’n’roll. Dacă El Camino a adus cea mai mare densitate de hituri radio-rock fredonabile din memoria recentă, pe noul material chiar trupa întîmpină dificultăţi în a alege un single care să atragă atenţia. Fanii acuză divorţul recent al chitaristului Dan Auerbach, care l-ar fi pus pe acesta într-o pasă mai melancolică, însă prefer să pun totul pe seama faptului că Danger Mouse figurează drept compozitor pe un număr îngrijorător de piese.
În anii recenţi, avem de a face cu o insistentă tentativă de redefinire a adjectivului „psihedelic“, din raţiuni care îmi scapă, căci cu greu reuşesc să văd beneficiile acestei naţionalizări, dincolo de faptul că există un soi de armonie fonetică în mestecarea şi pronunţarea cuvîntului, un fel de cool factor al termenului. În mod evident, cam nimic din genul de hipster rock care abuzează de termen nu are a face nici cu Pink Floyd şi nici cu manipulările sonice din sfera muzicii electronice, asociate istoric şi stilistic adjectivului. Copertele şi videoclipurile cu spirale în culorile curcubeului nu sînt suficiente – dacă ar fi aşa, şi „Pump Up the Jam“ s-ar califica. Nici vocile masculine înalte, intenţionat afectate, nu i-au făcut pe Bee Gees să se afilieze vreodată acestei etichete.
Explicaţia trebuie căutată la Beatles, principalul punct de sprijin al mişcării din care fac parte şi The Black Keys. Asocierea cu astfel de monştri sacri conferă, pare-se, legitimitate epigonismului şi reciclării vîndute astăzi drept „revival“. Totuşi, Beatles au fost psihedelici mai mult prin circumstanţă – cam orice grup rock din perioada respectivă a folosit referinţe lirice la revoluţia LSD şi s-a prostit cu efectele introduse de o nouă generaţie a instrumentelor muzicale electronice. Pe noul album, The Black Keys apelează la un tertip similar, de asimilare în formă, nu şi în conţinut, a unor atribute ce ţin de psihedelic, începînd chiar de la copertă.
În trecut, producătorul Danger Mouse i-a remixat pe Beatles cu vocea lui Jay-Z şi pe Broken Bells cu înregistrări originale ale lui Ringo Starr. Uneori, suspectez că individul e principalul motor din spatele noii beatlemanii (aniversarea de 50 de ani nu justifică perseverenţa). În urmărirea pomenitului deziderat, sound-ul noului album The Black Keys e supraîncărcat cu efecte de sintetizatoare, iar chitara e redusă la funcţia de acompaniere a trucurilor de producţie cu acel zdrăngănit pe care unii îl numesc politicos staccato. Trupa pare să aprobe noua direcţie – să observăm şi că Dan Auerbach e producător al noului disc Lana del Rey, ceea ce mai deschide nişte porţi în afara universului rock şi invită grupul să se mute din garaj la masa mare din sufrageria muzicii pop post-MTV. Ceea ce se vindea cîndva drept cel mai energic duo rock de la The White Stripes încoace se reformatează într-o trupă pop astenică, puţin învineţită la faţă.
Şi totuşi Beatles a fost la vremea ei o trupă rock’n’roll; la fel şi The Black Keys, înaintea acestui album, deci legăturile existau oricum, nu era necesar să fie forţate. Pînă la urmă, rămîn cu impresia că unicul scop al acestor distorsiuni a fost să aducă ambele trupe pe terenul familiar lui Danger Mouse, în care acesta se poate juca în voie cu propriile fetişuri şi cu propria agendă artistică.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.