Artiști trans

● Backxwash, I lie here buried in my rings and my dresses, UglyHag Records, 2021.

● Liturgy, Origin of the alimonies, Rough Trade, 2021.

Iunie nu e doar Luna Mîndriei, ci și a recenziei de „muzică LGBT” la Dilema veche. Anul trecut pe vremea asta, noțiunea era aspru dezbătută de comentatori – dacă nu cumva e un non-sens din aceeași categorie cu muzică pentru blonzi/bruneți, pentru cei care preferă semințele sau fisticul. Sugeram atunci ipoteza că nu e chiar așa, că ar exista o identitate muzicală LGBT și implicit una heteronormativă, uneori manifestate doar liric-conceptual, alteori întărite de anumite predilecții stilistice (bunăoară nu există, din cîte știu, un echivalent LGBT în heavy-metal al imnului „Pleasure slave” de la Manowar și ar merita discutat de ce).

În urmă cu un an, lucrurile erau cît de cît simple, am găsit ușor un album L (Jehnny Beth) și unul G (The Irrepressibles). Sărim peste B, căci după unii e o șarlatanie ori un compromis, iar anul acesta stă oricum sub semnul T – e tranziție mare, monșer! Artiștii T sînt de o factură aparte: ideologic or fi a(fi)liați LGBT, dar răzvrătirea lor bate cel mai departe, nu e doar împotriva normelor, ci și a cadrelor conceptuale tradiționale. Ni dieu ni maître sau, cum zice titlul unuia din albumele artiștilor pe care îi recomand mai jos, God Has Nothing to Do With This Leave Him Out of It. Hai că homosexuali creștini s-ar mai găsi!

Muzica de avangardă e un spațiu creativ predispus la tranziții între genuri, iar apetența culturii trans pentru superpoziții ideologice și estetice dă semnele unei mici revoluții muzicale – e posibil ca în curînd să-l dezgropăm pe Genesis P-Orridge drept pionier, după ce l-am îngropat ca nebun. Două albume care par să fi fost călăuzite de spiritul acestora mi-au atras atenția anul acesta.

Ashanti Mutinta a fost bărbat cît trăia în Zambia, apoi s-a mutat la oraș în Canada să facă facultatea de informatică și acolo l-au stricat orășenii. Astăzi e o respectată producătoare și compozitoare de rap experimental sub numele de scenă Backxwash, care va fi pe gustul celor pentru care proiectul Clipping înseamnă ceva (apar și ei aici pe o piesă) și în bună măsură e o replică queer-neagră la scena gotic-(t)rap – Ghostemane, Suicideboys etc. Bănuiesc că nu e o noutate pentru nimeni că scena rap/hip-hop a suferit transformări radicale în ultimii ani, vorbim azi de ceva cu greu recognoscibil în definițiile tradiționale, mai mult experiment sonor-ideologic decît muzica de dans a generației Dr. Dre. Și la noi, titanii genului au apucat pe căi imprevizibile (s-a dat heroina pe ortodoxie), dar prin alte părți dezintegrarea scenei e chiar mai radicală, lăsînd teren viran la dispoziția unei noi categorii de artiști-producer care o reinventează, alcătuitori de sunete mai mult decît cîntăreți. Noul album Backxwash se folosește în egală măsură de LGBT, BLM și valori tradiționale voodoo pentru a proiecta angoase generate de manipulare hormonală, posesiune demonică și sentimentul inadecvării sociale.

Al doilea album recomandat aparține foștilor hipster-metaliști Liturgy – loviți de asemenea de o combinație de revelații LSD, misticism, experiențe extracorporale și tranziție de gen între albume consecutive. Văzuți cîndva ca principalii competitori ai mai popularilor Deafheaven, îi regăsim pe noul album într-o reformă la fel de șocantă ca prima fotografie post-tranziție a liderei acestora, cînd chitarista Hunter Hunt-Hendrix (descrisă ca „filozof” pe pagina Wikipedia) a anunțat prin piesa „The Separation of HAQQ from HAEL” că trupa a suferit un fel de diviziune celulară. Ambițiile de trupă black-metal în tricouri H&M de acum zece ani au fost înlocuite între timp de influențe Philip Glass, Swans, John Zorn și trompete de îngeri anunțînd că în Rai nimeni nu va mai avea gen ori sex, vom scăpa de niște griji.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.