Art-mosferă umanistă
● Portico Quartet, Art in the Age of Automation, Gondwana Records, 2017.
Am petrecut bună parte din ultimul an acordînd consultanță IT pentru automatizarea activităților unui întreg etaj al unei corporații, activități în prezent desfășurate de oameni ce au îmbrățișat slujbe bazate pe rutină și imitare repetitivă. Oamenii urmează să fie anunțați și evacuați cînd totul va fi gata, iar etajul respectiv va putea fi realocat unor activități mai productive. Există, desigur, o anume doză de risc, va mai fi nevoie de cîțiva oameni măcar pentru a asigura managementul incidentelor pînă cînd totul prinde viteză, pînă se ajunge la o marjă acceptabilă de eroare. Rămîne să se stabilească măsuri compensatorii pentru loialitatea celor care își vor petrece perioada de tranziție ca proptele pentru căderile sistemului. Trăim o nouă revoluție industrială, automatizarea ține de evoluționism, pedepsind pe cei ale căror opțiuni de carieră au mizat pe imitare și pe calea minimei rezistențe.
În muzică, anul 2017 a fost anul primelor albume compuse de boți, deocamdată cu aplicare în metal și jazz. E oarecum surprinzător că nu s-a început de la ceva mai rudimentar, să zicem din zona pop – unii zic că ar fi fost prea simplu și nu e nevoie nici măcar de inteligență artificială pentru așa ceva, alții zic că sfera pop rămîne responsabilă cu a conserva fața umană a muzicii – cuvinte, tînguiri, emoții –, în timp ce genuri ca rock-ul progresiv sau jazz-ul au avut mereu ambiții perverse de dezumanizare și merită să fie date pe mîna algoritmilor.
Albumul Art in the Age of Automation al britanicilor Portico Quartet oferă un comentariu instrumental pe acest subiect, reformatînd o trupă consacrată în medii jazz sub chip de grup electro-ambiental cu sensibilități dream pop. Efterklang, Ulver și pe alocuri coloana sonoră Twin Peaks sînt acum referințe mai potrivite decît orice influențe din sfera jazz menționate prin trecutul grupului. Improvizația și tentațiile sale s-au disipat, saxofonistul Jack Wylie oferă doar melodii languroase îmbrăcate în pîclă groasă de efecte atmosferice. Caracteristica de altădată a grupului, instrumentul de percuție hang, se mai aude – diluat în atmosferă și dezinteresat de a susține secțiunea ritmică; această responsabilitate e împărțită între glitch-uri electro, techno discret și tobele tradiționale ale lui Duncan Bellamy. Trupa are multe în comun (și împarte adesea scena) cu alți britanici care ne-au vizitat recent chiar la Smida, GoGo Penguin, însă oferă mai puțin ritm atletic și mai multă art-mosferă.
S-au investit eforturi majore în texturare, densitate și stratificare. Instrumentarul software are un rol esențial, însă nimic nu sugerează lene și delegare de răspunderi – în acest gen de jazz ambiental există anumite cerințe de digitizare pe care Portico Quartet le subordonează factorului uman prezent prin „vocile“ saxofonului, clapelor sau viorilor invitate. Vocile umane lipsesc, trupa a renunțat la tentativa oarecum ratată de pe albumul precedent și urmărește acum satisfacerea dimensiunii pop pe alte căi – melodii reconfortante și ambianță narcotică, întrețesute în generoasa colecție de 20 de piese (pun la socoteală și volumul bonus lansat cîteva luni mai tîrziu după materialul principal: Untitled Aitaoa 2).
Avem o dilemă importantă aici – în ce măsură avangarda muzicală e mînată de creativitatea umană și în ce măsură reprezintă testarea unor limite cu care mașinile s-ar descurca poate mai bine? Cît din producția muzicală a oamenilor prezintă interes pentru oameni și cît va sfîrși ca seturi de date pentru antrenarea boților generatori de muzică de înaltă tehnicitate? Cu acest album, Portico Quartet se poziționează clar ca partizani ai jazz-ului umanist. Dacă mai putem vorbi de jazz aici.
Portico Quartet vor concerta la Festivalul de Jazz de la Smida (17-19 august). Mai multe pe www.smidajazz.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.