Aristocraţie voodoo

● Dhafer Youssef, Birds Requiem, Okeh, 2013. 

Tunisianul Dhafer Youssef e o prezenţă exotică în jazzul modern, mai ales cînd îşi pune ideile pe aceeaşi masă cu ale scandinavilor, cum e şi cazul materialului de faţă, pe care mai pot fi auziţi doi muzicieni recomandaţi în cadrul acestei rubrici: chitaristul Eivind Aarset şi trompetistul Nils Petter Molvaer. Pe Youssef l-am mai pomenit în trecere, în contextul colaborărilor sale cu Bugge Wesseltoft şi Nguyên Lê. Instrumentul său favorit, de care se foloseşte pentru a tranzita între lumile jazz şi world music, e cobza mediteraneană (oud – pe numele tehnic), inventată, conform Scripturilor, de Lameh (descendent al lui Cain, primul poligam documentat biblic). În contextul unei lungi istorii de perfecţionare şi digitizare a instrumentelor muzicale, specializarea pe un instrument de tradiţie (atît de) antică creează oportunitatea ocupării (chiar dominării) unei nişe slab populate, în care ai o şansă în plus să îţi faci un nume, comparativ cu pieţe mai înghesuite şi mai competitive. Instrumentul i-a facilitat lui Youssef tranziţia de la statutul de chelner ausländer în Viena la cel de vedetă a clubului vienez Porgy and Bess, rampă de lansare a tunisianului spre aprecierea mondială.

Nu l-aş recomanda totuşi pe Youssef drept cel mai important virtuoz al unui instrument despre care lumii moderne a încetat să-i pese, ci pentru compulsia exploratorie de a-şi poziţiona contribuţiile tradiţionaliste în postmodernismul reprezentat de şcoala de jazz scandinavă. „I just love playing with musicians from the North. They are more African than some Africans“, zice Youssef, însă nu merge mai departe cu detalierea argumentului, şi sînt curios ce-a fost în mintea lui cînd a zis-o. În ciuda dominaţiei absolute a membrilor scandinavi în grupul şi anturajul lui Youssef, albumul sună mediteranean, de un temperament diametral opus celui emanat de albumele şcolii scandinave. Acompaniatorii pun umărul la definirea unui sound exotic şi electrizant, nu încearcă să tragă spuza pe turta lor. Prezenţa cea mai pregnantă pe acest album nu e totuşi a oud-ului, ci a clarinetistului turc Hüsnü Şenlendirici, pe care Youssef îl îngînă pe cale vocală cu incantaţii sufi – a doua marcă de identitate a artistului. Uneori, vocea se ridică atît de sus, încît se confundă cu clarinetul, într-un fel de tril păsăresc care bănuiesc că a inspirat şi titlul materialului. Categoric, gimnastica vocală acompaniată cu instrumentele psihedelice de suflat conferă identitatea albumului, mai degrabă decît folclorul jazzificat, devenit o modă relativ obositoare în zona world music. Albumul e clădit pe pomenita suită metapăsărească, în patru părţi, cu titluri sugestive – „Birds Canticum“, „Fuga Hirundinum“, „Archaic Feathers“ şi „Whirling Birds Ceremony“, la care se adaugă dedicaţii world music aduse unor oraşe ca Istanbul şi Shiraz. Pe lîngă compoziţiile premeditate, albumul conţine şi o baladă de improvizaţie, alături de trompeta lui Molvaer („Khira“, închinată mamei artistului). A

frica deşertică îşi face un nume tot mai puternic în asociere cu rădăcinile blues-ului, pe filieră americană. Youssef a apucat însă o cale alternativă, favorizată în Europa, preferînd să dea tîrcoale Mediteranei şi să se adape din izvoarele israelo-turceşti, mai rafinate şi mai puţin primordiale decît cele central-africane. Muzica pe care construiesc Youssef şi colegii săi nordici are deja un grad de sofisticare stimulat în vremea aristocraţiilor medievale, nu sună ca un rit voodoo sterilizat. Consecinţa imediată e un puternic contrast între sofisticarea instrumentală şi păsăreasca inumană a unora dintre părţile vocale, o notă experimentală care promite că Youssef poate evolua în direcţii interesante şi imprevizibile. 

Dhafer Youssef va concerta pe 10 aprilie la Sala Radio. Mai multe detalii la twinarts.ro.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.