Apel la simpatie
● Yes, Heaven & Earth, Frontiers Records, 2014.
Pe la începuturile relaţiei mele cu rockul progresiv, mi s-a explicat de către cei mai în vîrstă că e inacceptabil să ascult Dream Theater înainte să ştiu ca în palmă discografia Yes (şi Rush). Aşa erau rockerii bătrîni pe atunci, iritaţi cînd o trupă cu două albume primea din partea tineretului ignorant mai multă atenţie decît trupele cu 20 de ani de carieră în spate. Aşa am ajuns şi eu acum, cu trupele astea proaspete de hipster rock în poziţia de atunci a lui Dream Theater, cu Dream Theater în poziţia de atunci a lui Yes, şi cu Yes... nu ştiu unde să-i mai pun pe Yes, uneori uit că trupa mai există (deşi în anii ’90 se ţineau încă bine). Pe vremuri nici măcar nu ne refeream la trupele astea cu sintagma „rock progresiv“, presa europeană consacrase acronimul AOR („adult oriented rock“) tocmai pentru a pune o distanţă morală şi culturală faţă de preferinţele triviale ale puştimii. Maturitatea însă nu e doar o virtute, ci şi o formă timpurie de bătrîneţe, iar adulţii de atunci sînt pensionarii de azi care ar da multe să fie băgaţi în seamă de puştime. Aşa că pe acest Heaven and Earth, AOR-ul lui Yes a devenit un fel de SOP (senior-oriented pop), beneficiind pentru prima dată de serviciile noii voci – a (relativ) tînărului Jon Davison, imitator mai natural al lui Jon Anderson decît precedentul locţiitor. Trupa a mai avut o tentativă de simplificare în anii ‘80, la iniţiativa proaspăt recrutatului pe atunci Trevor Rabin, dar n-a fost atît de lipsită de stamină ca pe acest album, ba chiar era un anume zvîcnet în hit-urile care au ajuns atunci la MTV.
În anii ’70, dimensiunea adultă a acestui soi de muzică era dată de încercarea de a extirpa rădăcinile blues ale rockului şi de a promova o oarecare sofisticare spirituală. Versurile ţinteau spre poezie, muzicienii spre un mix de contraste între profesionalismul rigid al muzicii clasice şi imaginea de Prometeu hippie, mesajul general era unul de regăsire spirituală în contextul începutului globalizării, ori avea a face cu iminenta (pe atunci) cucerire a spaţiului cosmic. Însă rockul adult aristocrat avea să fie pus la colţ de către demenţa punk pe măsură ce piesele de 20 de minute au fost înlocuite în programele radio cu zece piese a cîte două minute, iar lătratul, ca şi în politică, s-a dovedit o cale de comunicare mai eficientă decît discursul elaborat. Încăpăţînaţi, membrii Yes au ţinut piept cu proiecte de contraofensivă, cele mai cunoscute fiind grupul lateral Asia, bogata carieră solo a lui Jon Anderson şi pomenitul atac cu armele inamicului în scurta lor perioadă de vizibilitate MTV. E mai mult decît au îndrăznit majoritatea colegilor de generaţie, care aveau să scoată materiale tot mai rar, iar de la o vreme, deloc, ori la ocazii aniversare.
Sigur, se vor găsi şi cei care să spună că mai bine fără Pink Floyd, decît cu un album ca acest Heaven and Earth. E o oarecare răutate aristocrată în astfel de sentinţe care recomandă să te sinucizi cît eşti pe val în loc să îmbătrîneşti urît. Mă rog, „urît“ e drastic spus în legătură cu noul material Yes – după anumite criterii, poate fi considerat unul din albumele drăguţe ale grupului britanic, cu melodii anestetice, refrene de ameliorare a durerilor de cap şi orchestraţii prietenoase la adresa celor care au dificultăţi de concentrare. Cu acest album, Yes nu mai încearcă să ţină piept trecerii vremii, ci apelează la simpatie, propunînd o serie de piese calde şi aerisite din care unii membri ai grupului par a fi, prin rotaţie, absenţi. Noul membru al grupului, acest Jon „Andervison“, a ocupat un rol central în alcătuirea materialului şi uneori lasă impresia că ar fi albumul lui solo, restul grupului participînd mai degrabă pentru a asigura continuitatea numelui Yes pînă la o mult aşteptată reuniune cu Jon Anderson – probabil la aniversarea de 50 de ani a grupului, pînă la care nici nu mai e aşa mult.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.