Anvergură

● Adrian Enescu, Bird in space, A&A Records, 2013. 

Nu exagerez dacă spun că Adrian Enescu este Vangelis al nostru, vizibilitatea sa fiind mărginită nu de talent ori de portofoliul ideilor, ci de circumstanţa geo-politică în care s-a născut, a crescut şi a făcut muzică. Filmele pentru care a compus muzică nu se numesc Blade Runner, 1492, Conquest of Paradise sau Bitter Moon, ci Racolarea, Ciuleandra, Hotel de lux. Nu se prea vorbeşte însă despre muzica de film românească, nu avem cultura soundtrack-ului ca produs muzical; deşi, chiar dacă efecte speciale şi tehnică de înaltă definiţie nu am avut niciodată, muzică am avut mai tot timpul în filme (cel puţin pînă la generaţia mizerabilistă care a făcut un manifest estetic din diverse lipsuri). Îmi amintesc bizareria conceptului de coloană sonoră, prima dată cînd am luat contact cu el – era Vangelis cu Blade Runner. Am întors caseta pe toate părţile, încercînd să-mi dau seama dacă muzica e cîntată de Harrison Ford, ori de celelalte nume de pe copertă. După Revoluţie am putut să văd mai clar ce înseamnă asta, remarcînd tarabe întregi cu casete pe ale căror coperte erau afişe de filme – majoritatea tot cu Vangelis.

Adrian Enescu n-a trăit într-un show business care să facă posibilă popularizarea acestui tip de produs muzical (asta pînă acum, cînd tot A&A Records pregăteşte pentru această primăvară un album cu selecţii din muzica sa de film), aşa că a trebuit să se mulţumească cu un tardiv premiu TIFF pentru întreaga carieră. A trăit într-o industrie pop primitivă, care a pus mereu în lumină executantul, cîntăreţul, ascunzînd pe coperta din spate, cu litere mici, numele compozitorului. Printre numele celebre care i-au cîntat muzica se numără Grupul Stereo, Loredana Groza (celebrul album Bună seara, iubito!) sau Silvia Dumitrescu. Artistul trăieşte şi într-o ţară în care are mare căutare muzica homeopată, aşa că, inspirat probabil tot de exemplul lui Vangelis, a produs şi materiale ambientale – un alt gen în care ascultătorul-pacient e prea puţin interesat de numele de pe copertă. Mai important decît toate astea, şi mai obscur totodată, e faptul că Adrian Enescu e un pionier al muzicii experimentale româneşti, conectat la miracolele timpurii ale muzicii electronice şi ale primelor sintetizatoare (după cum, de altfel, s-a văzut prea bine în dosarul de săptămîna trecută). Nu-mi închipui ce fel de oameni puteau să asculte aşa ceva la noi, în anii ’70, şi nici de unde puteau asculta, dar sîntem totuşi în 2014, aşa că albumul Bird in space ar trebui să-şi găsească acum un auditoriu educat şi pregătit pentru anvergura viziunii prezentate aici. Materialul aduce laolaltă hobby-urile compozitorului – jazzul, prog-rockul şi muzica electronică a(le) anilor ’70, îmbinate într-o manieră nederivativă.

Cei din generaţia mea vor surprinde unele şabloane orchestrale din muzica pop a comunismului, ceea ce se numea pe atunci „muzică uşoară“. I se spunea aşa pentru că probabil era uşor de făcut şi de asimilat, comparativ cu cea clasică, dar nu era nici pe departe atît de uşoară pe cît avea să devină, odată cu eliberarea de standardele comunismului. Autorităţile culturale ale vremii se asigurau că versurile erau muncite de poeţi, iar compoziţia avea adesea ambiţii orchestrale care implicau un acompaniament sofisticat, asigurat de profesionişti. Nimic nu era lăsat la voia improvizaţiei ori a nazurilor cîntăreţilor. Aceştia încercau să-şi definească identitatea cu elemente teatrale de care azi ne amuzăm, însă unele succese ale vremii erau veritabile imnuri prog-pop, şlagăre bombastice relativ lipsite de dansabilitate, însă foarte penetrante.

Jazzul lui Adrian Enescu are, cu precădere în părţile pentru suflători, ceva din arhitectura sonoră a compoziţiilor respective, reevaluată în paradigma big band jazz (deşi, istoric vorbind, probabil a fost invers). Materialul e alcătuit dintr-o jumătate proaspătă şi o jumătate de compoziţii din anii ’70 – de aici o variabilitate a producţiei, dar nu şi a muzicii. E un material compus pentru orchestre jazz, oarecum paradoxal într-un gen egocentrist şi individualist – mai ales la noi, unde jazzul s-a dezvoltat prin iniţiativă şi sacrificiu personal, şi prea puţin prin proiecte muzicale de largă anvergură. A venit, iată, timpul pentru orchestrele jazz româneşti, iar Adrian Enescu ocupă din nou o poziţie de pionierat. 

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.