Amanda Shires și Brandi Carlile
În ciuda eforturilor pe care le-am făcut (timide, totuși) de a genera și la noi o conștientizare cu privire la genul country și cele conexe (americana, folk modern, grassroots etc.), nu prea s-au lipit la noi astfel de muzici. Nu am vreun sondaj la îndemînă, e suficient să mă uit la genurile care ani la rînd n-au fost reprezentate la noi nici măcar de un concert, deși avem organizatori specializați pe fel de fel de nișe, unii chiar angajați în campanii de conștientizare, nu doar în planuri de afaceri care să le umple buzunarele.
Totuși, legat de spațiul country/americana rămînem încă într-un unghi orb, asta în condițiile în care îngurgităm-regurgităm cam orice altceva vine de la Unchiul Sam – pe linie culturală (supereroi, cowboy vs. indieni), lingvistică (romgleza, corporateza), economică (outsourcing, armament) sau ideologică (reaganism tardiv, politici identitare). Putem pune neglijarea muzicii country pe seama vreunei asocieri cu indezirabilul conservatorism republican, însă ar fi doar o explicație de conjunctură – românii n-au avut la suflet această muzică niciodată, cîteva tentative de concerte de gen au trebuit anulate (Bela Fleck) și nici măcar nu e vorba de o muzică depășită de vremuri – are, ca orice gen, conservatorii și progresiștii săi, după cum ar trebui să reiasă din recomandările de mai jos: Brandi Carlile, ambasadoare LGBT în spațiul country, și Amanda Shires cu un titlu de album cît se poate de răspicat: Take it like a man. Ambele au boicotat cel puțin cîte un eveniment în care Trump a încercat să se asocieze electoral cu scena country, dar mai mult decît asta ar trebui să conteze excelentele lor albume recente.
Cine nu le cunoaște, poate recunoaște numele supergrupului The Highwomen prin care cele două au dat o replică feministă legendarului cvartet optzecist The Highwaymen (Johnny Cash, Willie Nelson, Waylon Jennings, Kris Kristofferson). Inițiativa, deocamdată frînată de pandemie după doar un album, a aparținut Amandei Shires care e mai bine conectată în industrie, apropriată de producătorii Dave Cobb și Jason Isbell – la rîndul lor cu contribuții la emanciparea scenei country din statele trumpiste.
Formată ca violonistă, dar la fel de vibrantă și ca voce, Amanda Shires reușește să culeagă cu noul album lauri dinspre toate orizonturile – și ideologice (Guardian), și muzicale (Pitchfork), și moderne (Uncut), și conservatoare (Rolling Stone). Puține albume de gen au reușit să zgîndăre ceva la toată lumea. O parte din merite stau și în strădania producătorului Lawrence Rothman de a reformata stilul „americana“ pentru modernitate, croșetînd un sound de intersecție între Dolly Parton, ZZ Top, Stevie Nicks și neo-soul-ul lui Adele. Contribuie și el cu pian și chitară, alături de alți invitați de seamă, inclusiv Jason Isbell (soțul Amandei).
Din ingrediente similare e alcătuită și muzica lui Brandi Carlile, dar cu pedala mai apăsată pe rock și refrene contagioase. Pentru cei ce vor cît mai puțină chitară electrică, zilele astea apare și o versiune „rece” a albumului (extinsă cu un coverDavid Bowie). Totuși, versiunea originală a albumului a fost un campion al premiilor Grammy de anul trecut, oferind o alternanță revigorantă între riff-uri rock, orgă/pian (cu contribuția lui Shooter Jennings) și cîteva balade mustind de emoții fundamentale.
Joni Mitchell s-a retras din industrie, recent chiar și de pe Spotify, însă cele două albume aici recomandate arată că nu ducem lipsă de muzicieni care să continue filonul de istorie muzicală pe care l-a cultivat – influențele lui Mitchell sînt evidente la ambele artiste, precum și creativitatea cu care acestea „deconservatorizează” scena country-americana.
Aron Biro este autorul blog-ului https://aronbiro.blogspot.com.