Alive and kicking

● Iggy & The Stooges, Ready to Die, Fat Possum, 2013

Sînt aproape sigur că toată lumea se aşteaptă, de fiecare dată cînd The Stooges intră în studiourile de înregistrări, la încă un Raw Power. Nu mai contează faptul că, în 2007, Eminenţa Sa Steve Albini le-a stricat trupeţilor din Michigan nunta de rubin, producîndu-le cel puţin ciudatul album The Weirdness. Nu mai contează faptul că, la apariţia lui, Raw Power a fost profund şi manifest detestat de fanii cei mai fani ai The Stooges, albumului luîndu-i ani buni şi tot atîtea controverse ca să devină una dintre operele esenţiale ale istoriei punk rock-ului. Nu mai contează nici măcar faptul că între 1973 şi ziua de astăzi s–au scurs exact 40 de ani.

Ready to Die – cel de-al cincilea album de studio al trupei conduse de Iggy Pop – nu e Raw Power. Era greu să fie. Pe Ron Asheton l-a lăsat inima acum patru ani. Iar Iggy, cu toate că se ţine al dracului de bine la cei 66 de ani împliniţi de curînd, este, în prezent, un pic mai aproape de Dylan decît de creatura aceea care schimba complet, pe atunci, legătura dintre scenă şi public. Şi care o transforma pe prima în terenul de joacă al unui drac împieliţat. Nici braţele lui Scott Asheton nu mai pot arunca tobele în aer precum în anul acela îndepărtat. Cu toate astea, Ready to Die e o surpriză – un album care stă foarte bine în picioare. Chitara lui James Williamson – reîntors în trupă după o carieră strălucită în departamentul tehnic al gigantului Sony – a trăit atît de mult timp ascunsă, încît, scoasă din nou din cutie, sună aproape la fel de imprudent ca pe vremuri. Iar ăsta mi se pare, esenţial, punctul forte al noului album Iggy & The Stooges – relaţia dintre vocea lui Pop, uşor voalată acum, şi liniile adrenalinice trasate între punk, blues şi rock’n’roll, ale desenului pe care îl construieşte chitara lui Williamson.

Primele patru piese de pe album – „Burn“, „Sex & Money“ (cu saxofonul acela de milioane al bătrînului Steve Mackay, recuperat şi el din perioada Fun House), „Job“ şi „Gun“ – sînt un tur de forţă: abrazive, electrice şi impetuoase, teleportează muzica de astăzi a The Stooges în epoca de aur a garage-ului născut în Detroit. Nu există compromisuri aici, în afara faptului în care consideri că autopastişarea ar putea primi un astfel de nume. Sau că texte precum „Nipples come and nipples go / But even love comes for the dough“ („Sex & Money“) şi „I’m just a guy with a rock star attitude / I’ve got no belief and I’ve got no gratitude“ („Job“) ar putea suna stupid în gura unui tip ajuns la vîrsta senectuţii.

Un intermezzo lent, de aproape patru minute, „Unfriendly World“, îl apropie pe Pop periculos de mult de Leonard Cohen, pentru ca „Ready to Die“ să-l ducă în proximitatea acelui Alice Cooper dintre School’s Out şi Welcome to My Nightmare. Apoi, lucrurile reintră în normal preţ de două piese – „DD’s“, o reverenţă juvenilă făcută în faţa sînilor extra large („I’m on my knees for those double D’s / Why tell a lie? I am stupefied.“) şi „Dirty Deal“. Finalul schimbă din nou semnul tempoului, pentru a ajunge la un climax în care chitara lui James Williamson – omul care l-a trimis la Ron Asheton la bass pentru ceea ce avea să devină capodopera acestui grup, amintitul Raw Power – să cînte, pe „The Departed“, memorabilul intro al lui R.A. de pe „I Wanna Be Your Dog“. O încheiere emoţionantă pentru cel mai viu album The Stooges, din 1973 încoace.      
           
Paul Breazu este jurnalist.