Adecvat așteptărilor
● Paradise Lost, Obsidian, Nuclear Blast, 2020.
● My Dying Bride, The Ghost of Orion, Nuclear Blast, 2020.
Am debutat în Dilema veche în urmă cu 15 ani cu un articol despre Paradise Lost, așa că sper să fie de bun augur și semn al unei a doua tinereți să revin asupra acestei trupe – esențială pentru orice licean care, la începutul anilor ʼ90, îi găsea pe Metallica cam din topor, pe Iron Maiden cam infantili și pe GunsʼnʼRoses cam vulgari. Se năștea atunci un underground metal european legat de care nu existau videoclipuri la televizor, nu punea nimeni balade la petreceri, nu pricepeai nimic din versuri dacă nu aveai și un hobby literar și, cel mai important, se procurau cu dificultate tricouri (nu se găseau la talcioc). În absența Internetului și a expunerii media, numele trupelor erau asociate cu diverse mituri, iar conversațiile pe seama lor erau de altă natură (calitate) comparativ cu cele pe seama sus-numiților.
Faptul că unii ascultau încă Deep Purple cînd exista Paradise Lost ne era inexplicabil; astăzi există probabil o generație de rockeri pentru care e la fel de inexplicabil că se mai ascultă Paradise Lost. Mirarea poate fi întărită de faptul că al șaisprezecelea album are sound-ul practicat de trupă în vremea primului mandat al lui Ion Iliescu (un hibrid între albumele din 1992 și 1995), riscînd să lase senzația că nimic nu s-a schimbat, că paradisul pierdut e un loc neatins de trecerea timpului. Cine a urmărit trupa știe că lucrurile nu stau chiar așa, că e vorba de un refugiu recent pe teritoriul familiarului, o reticență chibzuită după tentative eșuate de expansiune comercială (au avut pentru o scurtă durată statutul de epigoni Depeche Mode), dar formînd un interesant curs sinuos prin istoria grupului. Părerile sînt împărțite cu privire la ce a fost bine și ce nu în această călătorie care ne-a îmbătrînit iremediabil, cert e că trupa ce sfida regulamentele heavy-metal la începutul anilor ʼ90 e azi atrasă de confort și de garanțiile familiarului. Observația se aplică și fanilor – începem să-i înțelegem pe cei care încă ascultau Deep Purple în anii ʼ90 (urmează să-i înțelegem pe cei care ascultă și azi).
La o aruncătură de băț, în orășelul vecin se înființau în aceeași perioadă și My Dying Bride, cu intenții similare, același context social și cultural, aceiași ascultători, un fel de Megadeth pentru Metallica minus dihoniile personale. Mai puțin aventuroși decît Paradise Lost și mai preocupați de estetica disperării, revin acum cu un album despre cazne intime – de data asta reale și nu zvonurile cu care fanii îmbrobodeau reputația trupei pe cînd nu exista Internet să le verificăm. Diferența dintre cîntecele inspirate de tragedii personale și mizeria simulată e vag sesizabilă – poate în absența barocului bombastic, fără piese despre Behemoți, prăpăstii fără fund și sex cu demoni/îngeri; însă asta e important doar pentru cine urmărește versurile, o practică de mult uitată (ca și cititul de recenzii), motiv pentru care nici trupa parcă nu se sinchisește cu partea lirică – e mai degrabă un pretext pentru a avea ce să spună vocea și pentru a avea un titlu la fiecare piesă.
Deși ambele albume au ceva din materialele de la apogeul inspirației celor două trupe, se fac simțite apatia și lipsa de densitate lirică – o cerință esențială pentru metalul gotic care se asculta cîndva cu caietul studențesc alături, transcriind versuri. O fi un îndemn al profesioniștilor din industrie care au observat că în muzică nu mai interesează pe nimeni ce ai de zis, atîta vreme cît asiguri un fundal sonor adecvat așteptărilor. Paradise Lost și My Dying Bride dau în acest sens semne de resemnare – „Beasts broken by time”, se aude undeva pe albumul celor din urmă.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.