"A existat un moment cînd am vrut să devin lingvistă" - interviu cu Luiza ZAN

Vă mai amintiţi cum a fost cînd aţi urcat prima dată pe o scenă?

Îmi amintesc chiar foarte bine, pentru că şi azi am aceleaşi emoţii. Aveam patru ani, eram parcă la Babadag şi făceam cu grădiniţa o cîntare din cele care se făceau pe vremea lui Ceauşescu. Stăteam pe scenă frumos aliniată, împreună cu colegii mei, şi îl ţineam de mînă pe băieţelul de care eram foarte îndrăgostită. Cred că eram mai emoţionată din cauza lui decît pentru că mă aflam pe scenă. Ţin minte doar lumina puternică a reflectoarelor, sala ca un hău negru şi pe el în stînga mea. Atunci am simţit acea emoţie pe care ţi-o dă cîntatul, nu neapărat pentru că te afli pe scenă, ci pentru că vrei să-i cînţi cuiva care ţi-e drag şi să exprimi lucruri pe care nu le poţi pune în cuvinte. La vremea aceea nu eram conştientă de prezenţa publicului. Asta s-a întîmplat mai tîrziu, prin clasa a IX-a, cînd aveam asemenea emoţii, încît îmi era frică să nu leşin. Primul meu public au fost profesorii de la Liceul de muzică, în faţa cărora trebuia să dăm diferite examene. Aveam de fiecare dată senzaţia că mă adresez unor judecători. Mai tîrziu, cînd am început să dau spectacole, îmi amintesc că nu mă puteam uita la public; pînă m-a învăţat cineva să privesc într-un punct fix.

Cînd s-a produs acel flux care vă conectează cu sala?

Asta s-a întîmplat cînd am început să cînt jazz. Eram tot în liceu şi, la sfîrşitul unui recital de canto clasic, am cîntat o piesă de jazz la pian şi cu vocea. Asta a fost diferenţa majoră. În momentul acela mi-am dat seama că am ceva de spus cuiva anume. Interesant este că, atunci cînd cîntam clasic, mi se părea mereu că păşesc pe un teritoriu străin. De îndată ce am început să cînt jazz, m-am simţit ca acasă. Am văzut repede că acolo mi-e inima.

Aţi învăţat să cîntaţi, sau ştiaţi de la bun început?

Eu spun şi acum că habar n-am să cînt. Asta nu vine din falsă modestie, ci mai degrabă din conştiinţa faptului că, pe măsură ce te deştepţi, îţi devine tot mai clar cît de mult mai ai de învăţat. Şi cred că vine o vreme cînd, după ce ai acumulat destul, vezi că trebuie să te întorci la bază: sufletul, vocea. Cred că asta am învăţat: să-mi dezbrac vocea. Adică, în termeni muzicali, ar însemna să-ţi iei instrumentul, să-i descoperi toate secretele, să-i încerci toate posibilităţile, să-i înveţi toate trucurile şi după aceea să te reîntorci la corpul tău şi să vezi ce poţi face cu el. Atunci îţi dai seama că trebuie să ai un anumit echilibru interior ca să te poţi urca pe scenă şi să spui: eu prin asta mă exprim. Dar, ca să răspund la întrebare, nu-mi aduc aminte de nici un moment în care să nu fi cîntat. A existat un moment cînd am vrut să devin lingvistă, să învăţ limbi străine, dar niciodată în afara cîntatului.

Vă percepeţi vocea ca pe un instrument?

Da. Vocea este instrumentul meu şi cîteodată scîrţîie. Vocea este cel mai dificil şi cel mai frumos instrument. Cel mai maleabil, cel mai flexibil şi cel mai căpos. Mie mi se pare că a lucra conştient cu vocea, chiar şi în afara muzicii, este un lucru foarte important pentru dezvoltarea personală. Vreau chiar să fac un workshop pe această temă.

Cînd aţi ştiut ce vreţi să faceţi?

În 1996 a venit la noi un prieten de-al tatălui meu din Belgia cu o cutie de CD-uri. Noi încă nu aveam CD player acasă, aşa că m-am dus la el în maşină să le ascult. Unul dintre ele era cu Nat King Cole. După ce am stat în maşină toată după-amiaza şi am tot ascultat cele 33 de piese de pe CD-ul acela, mi-am zis: eu asta vreau să fac! Nu conta că era un vocalist, şi nu vocalistă, pentru că eu nu fac nici măcar diferenţa între vocalişti şi instrumentişti. Mie, Miles Davis îmi vorbeşte la fel ca şi Billie Holiday. Pe vremea aceea eram deja la liceu şi voiam să dau examen la percuţie. Veneam din zona rock-ului şi voiam neapărat să învăţ să bat la tobe; cred că acesta va rămîne visul meu neîmplinit. Pînă la urmă – pentru că la percuţie nu exista secţie de tobe, ci doar de ţambal şi alte cîteva instrumente tradiţionale –, am dat examen de admitere la canto.

Dacă aţi face o succintă rememorare a drumului devenirii ca vocalistă, care „staţii“ vi s-ar mai părea acum semnificative?

În afară de întîmplarea de la 4 ani şi de momentul cu Nat King Cole, am mai avut o fază în liceu, cînd am alcătuit o trupă de jazz, împotriva voinţei directoarei care considera că jazzul este o muzică satanistă. Un alt moment semnificativ a fost întîlnirea cu Rick Condit, saxofonistul din Louisiana, care mi-a fost profesor şi mentor la facultate. Cînd i-am spus că vreau să fac jazz, mi-a zis: OK, vino mîine cu o listă de o sută de piese pe care ştii să le cînţi şi hai să vedem ce putem face. A doua zi m-am dus la el cu 83 de piese şi i-am spus că pe celelalte le pot învăţa foarte repede. Atunci m-a acceptat. Am învăţat enorm de la el. Un alt moment a mai fost Festivalul de jazz de la Montreux, din 2004. Am luat premiu şi în 2003, dar recunosc cu ruşine că ţin minte mai bine ediţia din 2004.

Există un motiv special?

Da, premiul din 2004 a fost acordat în anumite circumstanţe. Cineva din organizarea festivalului mi-a spus că Angelique Kidjo, care era preşedinta juriului, insistase să-l primesc eu, pentru că i-a plăcut feeling-ul cu care am cîntat, dar a existat o concurentă care era mai bine pregătită tehnic şi care, pînă la urmă, l-a luat, pe bună dreptate. În 2003 a fost foarte fain, pentru că am cîntat cu nişte supermuzicieni ca Geri Allen la pian, Robert Hurst la contrabas (pe care după aceea l-am văzut cu Diana Krall) şi Eric Harland la tobe. Tot ce a urmat după aceea e un tăvălug de concerte, de oameni incredibili, cu care am lucrat, şi de foarte, foarte multe evenimente, dar cumva, parcă în 2004 s-a hotărît că asta am să fac. Deci, de atunci asta este ceea ce lucrez cel puţin opt ore pe zi. Ăsta este job-ul meu. Este un job pentru care poate să mă invidieze toată lumea, pentru că sînt foarte fericită că-l am.

„Am început acum cîtva timp un roman“

În care cîntec vă regăsiţi cel mai bine muzical? Şi emoţional?

Justă departajarea. În momentul acesta, mă regăsesc cel mai bine emoţional în „I’m a Fool to Want You“ a lui Billie Holiday. Muzical, mă regăsesc într-o piesă de-a mea care se numeşte „Călare“. În primul rînd, pentru că textul mă reprezintă şi apoi pentru că melodia conţine citate din George Enescu şi din muzica evreiască, ţigănească.

Ce piesă v-aţi fi dorit să o compuneţi dumneavoastră?

„Luiza“ de Antonio Carlos Jobim. Piesa asta simt că mă reprezintă în totalitate şi că fiecare cuvînt din ea are sens.

Cît este simţire şi cît este tehnică în vocea dvs.?

Asta este o întrebare grea, pentru că aici este vorba de un proces osmotic. Un om bine pregătit tinde mereu spre a găsi punctul de echilibru între cele două componente. Acest echilibru trebuie să existe, pentru că altfel nu se poate. Mie îmi place foarte mult să gîndesc pe scenă. Să simt, dar şi să gîndesc. Unii spun că important este să simţi muzica pentru a o putea reda. Am întîlnit ambele variante. Dacă muzica este un limbaj, atunci cu cît îl stăpîneşti mai bine, cu atît mai simplu va fi pentru oameni să-l înţeleagă.

Pe ce criterii vă alegeţi repertoriul?

Îmi aleg piese care m-au impresionat pînă la lacrimi, piese triste sau care reprezintă o provocare din punct de vedere tehnic. De exemplu, piesa „Luiza“ am auzit-o pentru prima dată cînd ploua, eram tristă... Mă aflam în maşină cu Alex Mann, iar Alex, ca să toarne sare pe rană, mi-a spus: „Uite, îţi pun o piesă care o să-ţi placă. Trebuie neapărat s-o cînţi“. După ce am auzit-o, m-am pus pe plîns în şiroaie. Şi bineînţeles că am cîntat-o.

Vă preocupă scrisul?

Asta cu scrisul se întîmplă pentru că am constatat că de multe ori mă ajută să mă exprim mai bine decît cînd vorbesc. Cînd sînt tristă, scriu cel mai bine. Există o intenţie de roman, pe care l-am început acum cîtva timp. L-am trimis unui om, la părerea căruia ţin foarte mult şi care mi-a dat sfaturi foarte bune. Deci aceasta ar fi o premisă. Poezie nu am prea scris, dar, din ce-mi spune prietenul meu, romanul meu ar fi cam prea poetic. Cînd am să-mi cristalizez anumite lucruri şi o să am un discurs simplu şi clar, am să-l scriu pînă la sfîrşit.

Ce parte din dvs. reprezintă proiectele?

Proiectele pe care le gîndesc sînt cu oameni cu care comunic bine și care mă inspiră și mă stimulează. Acest lucru este important, pentru că pe scenă se produce o simbioză. Așa am avut, de exemplu un proiect care se numea Scribble cu Albert Tajti la pian, la Daniel Dumitrana contrabas și la Florin Romașcu la percuție. Proiectul mi-a revelat în parte motivul pentru care cîntam. Am înțeles ca muzica este felul meu și doar al meu, de a aduce multumire lui Dumnezeu, pentru tot ceea ce mi-a dat și continua să îmi dea. Gîndesc proiectele în funcție de oamenii cu care lucrez și de fiecare dată motivația trebuie să stea de la bun început în picioare. Un alt criteriu este acela al instrumentelor pe care le am la dispozitie. Dacă am bas și chitară merg într-o direcție, dacă am bas și pian, în alta. Fiecare proiect vorbește de stările prin care trec.

V-am ascultat vara trecută în Biserica din Brebu împreună cu Mircea Tiberian şi Liviu Butoi în Tarot Tales. Sinergia s-a produs pe cale cognitivă sau mai degrabă intuitivă?

Eu aș spune clar că pe cale intuitivă. Acești doi muzicieni se află pe un alt parcurs a dezvoltării, atît muzical cît și la nivelul comunicării. Ei comunică foarte bine între ei, atît perceptibil cît și imperceptibil. Sînt foarte foarte uniți, iar pentru mine a fost o provocare imensă să pot lucra cu ei. La început am avut o reticență uriașă și trebuie să-ți spun că nu a fost un proces care a mers din prima. Mai întîi am stat si am analizat ce a mers și ce nu a mers. Liviu este foarte metodic. Și Mircea este metodic, dar crezul lui este că trebuie să cînți cu sufletul, așa că mă trezeam cîteodată că-mi spunea: „E bine, dar n-ai fost sinceră. Mai încearcă o dată.” Deci unul îmi zicea ce trebuie să fac și altul cum trebuie să simt. Așadar cred că pot să spun că munca cu ei mi-a deschis și mintea și sufletul.

Ce proiecte aveţi anul acesta?

În curînd o să apară pe Discovery un documentar numit Out of Time, un experiment cu un grup de 14 artiști care au fost plasați pentru 4 zile în afara timpului. Este un proiect coordonat de un psiholog și de un antropolog, din care am făcut și eu parte. Am fost izolați timp de 4 zile într-un mediu lipsit de lumină naturală și de orice posibilitate de a măsura timpul. Ideea fiind de a observa cum se naște creativitate în absența coordonatei timp. În acest context am desfășurat diverse activități creative, nu numai cele predilecte artei fiecăruia, prin care ni s-a testat creativitatea în diverse momente ale zilei. Dacă ești o persoană artistică ai oricum o receptivitate mărită și vei găsi cu siguranță mai multe feluri de exprimare. Pe mine, ca artist, m-a bucurat să aflu că am cîntat pînă la 6 dimineața și că m-am trezit la ora opt proaspătă ca o viorea și m-am apucat să fac altceva. Pentru mine a fost extrem de important să-mi demonstrez că eu de dimineața pînă seara sînt muzician. Am luat niște decizii după acest experiment și pot să spun că m-a făcut mai puternică. Plus că am avut o interacțiune extraordinară cu ceilați participanți. La vară voi participa ca profesor jazz vocal la școală de vară la Cisnădioara, iar la toamnă intenționez să înregistrez un album de jazz într-un studio din Los Angeles împreună cu o trupă de muzicieni americani, care-mi sînt prieteni, printre care și Greg Johnson. Dacă mai rămîne timp aș vrea să fac o călătorie prin Europa.

Cum vă imaginaţi următorii zece ani?

Nu mă pot gîndi aşa departe. Ăsta este drumul... Înainte vreme, credeam într-o linie dreaptă care duce într-un punct fix. Acuma cred că drumul se construieşte în fiecare clipă şi direcţiile se schimbă atît de repede, încît nu am cum să construiesc pentru atîta timp. Ce pot să-ţi spun cu certitudine este că peste zece ani, fiica mea, Eva, o să aibă 12 ani şi că, dacă mă gîndesc aşa, e foarte interesant. Nu mă văd făcînd altceva decît muzică, fie că predau, fie că sînt pe scenă, iar planul concret este să trăiesc intens fiecare moment şi să-mi iau timp pentru lucrurile cu adevărat importante. Dacă peste zece ani o să pot să trăiesc liber, să iau decizii fără să rănesc pe nimeni în esenţă şi să fiu sinceră cu mine şi cu ceilalţi, atunci voi putea spune că m-am realizat. 

interviu realizat de Adriana CÂRCU