„Muzica nu e un scop, ci o consecinţă“ – interviu cu Ada MILEA

12 august 2016   La zi în cultură

Să încerci să definești muzica Adei Milea e ca și cînd ai încerca să descrii în trei cuvinte un roman de Witold Gombrowicz sau să pui într-o categorie muzica celor de la Parliament – Funkadelic. Ada Milea se urcă pe scenă, îmbrăcată băiețește, în tricou, blugi și adidași (însoțită de Bobo Burlăcianu) și îți oferă un spectacol la finele căruia te-ntrebi încă aplaudînd sau fredonînd: Ce-a fost asta? Încerci să pui cap la cap toate melodiile, improvizațiile, glumele, rimele, jocurile de cuvinte, jocurile în general, cu mintea ta și cu simțurile tale, și recunoști, fără resentiment, că ceea ce ai văzut și auzit e o anti-muzică prin excelență muzicală, incidental teatrală și extrem de inspirată. E rară muzica la care să rîzi involuntar fără să ai impresia că asiști la o farsă penibilă. Ada Milea îți spune povești, îți vorbește despre pinguini, oameni, vecini, România, despre tine, despre sentimente, deziluzii și speranțe în cuvinte care au piele și carne, în modulații care scot la suprafață sensuri nebănuite. Cînd coboară de pe scenă devine o fetiță timidă și introvertită care parcă n-a stat în viața ei pe o scenă, cu o chitară în brațe și cu mii de ochi ațintiți asupra ei. Avînd în spate o carieră de aproape două decenii, numeroase colaborări cu teatre din toată țara, înregistrări-cult precum Aberații sonore, Republica Mioritică România, Absurdistan, Quijote, Apolodor și altele, colaborări cu Alexander Bălănescu și Bobo Burlăcianu, promovînd un folk absurd de sorginte proprie, cultivînd o imagine nonconformistă, de puștoaică matură care degajă talent pur și nu își grefează activitatea pe ținute scumpe, machiaj, bijuterii și alte găselnițe consumeriste, Ada Milea a devenit un personaj singular pe scena muzicală și teatrală românească. E atît de autentică încît orice tentativă de a o imita devine un epigonism rizibil. Și atît de puternică în demersul ei încît nimeni nu s-a aventurat pînă acum să o copieze.

Cînd am cunoscut-o avusese un recital la Londra, pe scena Leicester Square Theatre, în cadrul programului independent „Povești spuse-n românește”, care aduce în capitala Marii Britanii cele mai importante nume ale scenei teatrale românești. În cazul de față, teatral-muzicale. Ada era obosită după zborul de dimineață și concertul de după-masă și o sîcîia o migrenă, dar a luat un antinevralgic și a acceptat invitația mea de a o intervieva.     

Pe scenă sînteţi foarte expansivă, spontană şi dezinhibată, dar în viaţa reală păreţi timidă. Cum explicaţi dualitatea aceasta? E doar o aparenţă?

Nu ştiu… poate mă păstrez pentru acolo. Cred că e vorba despre ceea ce exprim şi nu despre mine. Eu nu sînt prea interesantă, dar am ceva interesant de spus. 

Cum sînteţi în viaţa adevărată? 

Depinde de context şi de persoanele cu care mă întîlnesc. Depinde de multe lucruri… şi locuri. La Bucureşti sînt mai speriată decît la Cluj. 

Ştiu că respingeţi termenul de muzică pentru propria activitate, dar îl voi păstra. Astfel, muzica pe care o faceţi e inclasificabilă şi unică pe piaţa muzicală românească. Cum aţi ajuns la asta? 

Din cauza faptului că nu sînt tocmai o actriţă bună şi nu prea am legătură cu muzica, m-am refugiat între cele două şi a ieşit ce se vede. Mă joc. În acest joc, muzica nu e un scop, ci o consecinţă. Invit colegi actori şi muzicieni şi încercăm să conectăm cuvinte ale unor gînduri cu melodiile lor posibile. E un joc în care rîdem enorm. 

Aţi absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Tîrgu Mureş, secţia actorie, şi aţi avut anumite reţineri faţă de talentul dvs. actoricesc. V-a dat cineva un astfel de verdict? 

Nu, am observat eu. Adică, urmărindu-i pe colegii cu adevărat talentaţi (am fost colegă de clasă cu Sorin Leoveanu) şi uitîndu-mă cu admiraţie la ei, am înţeles că talentul meu e în altă parte. Cred că e foarte sănătos să fim cinstiţi cu noi înşine. Precis există mulţi oameni care-şi irosesc talentul din cauza orgoliului de a se considera talentaţi în ceea ce nu sînt. 

Era Sorin Leoveanu încă de pe-atunci o promisiune? 

Eu am simţit. Nu-mi dau seama cîţi au făcut-o, presupun că mulţi, dar eu am simţit că va fi un mare actor. Sau că poate fi un mare actor. La mine n-am găsit potenţial. Nici n-am prea căutat. Actorii, săracii, joacă orice li se propune în teatru. Au „sarcini de serviciu“ şi sînt destule roluri neinteresante, în piese neinteresante, cu regii neinteresante. Am rezistat doar trei ani ca actriţă angajată. 

Aţi fost nonconformistă încă de la început… 

Cred că fiecare are locul lui pe lume şi n-are rost să ne consumăm viaţa făcînd tot felul de lucruri care n-au legătură cu noi. E bine să căutăm. Cînd am fugit din teatru, mi-am dat cinci demisii. Nu mă credeau. Erau foarte drăguţi şi îmi explicau cum e cu siguranţa zilei de mîine, ce bine e să ai un salariu, un loc de muncă sigur…

În ziua de azi e o mare criză de locuri în teatrele de stat…

Atunci erau mai puţine facultăţi, iar clasele conţineau mai puţini studenţi.  Mama dvs. e medic. V-a presat vreodată să urmaţi medicina?

Eram sigură că voi urma medicina, atît de convingătoare era mama.

Asta pînă cînd? 

Pînă cînd am văzut că probele la teatru erau înaintea examenelor pentru medicină. 

Deci aţi avut totuşi o pasiune reală pentru teatru. 

În liceu eram în trupa de teatru a şcolii. Se numea Aster. Dar la Facultatea de Teatru n-am crezut că am şanse… cu faţa mea. 

A cîta aţi intrat? 

Ultima.

Aţi fost nouă în an? 

Iniţial am fost zece, cinci fete şi cinci băieţi, apoi s-a retras un coleg şi am rămas nouă. 

Sorin Leoveanu al cîtelea a intrat?

Nu ştiu, dar pot să îl întreb. 

Artist nomad, crescut la bloc 

V-aţi gîndit vreodată că o să ajungeţi să trăiţi doar din muzică? Aţi debutat în ’97, peste doi ani împliniţi două decenii de activitate.

O groază de ani.

Unii nu trăiesc atît. 

Am avut norocul să lucrez cu regizori extraordinari. Premiera care urmează e după

, cu texte de Alfred Jarry, în regia lui Tompa Gábor. E prima oară cînd lucrez cu el şi e fantastic.

UbuZdup!

Ubu înlănţuit şi alte texte

,

Ce faceţi în spectacol: sînteţi cantautor sau aveţi şi un rol? 

Hmm… Să le numim „cîntece“, că o idee mai bună n-am. Tompa Gábor a vrut suflători şi avem trombon, saxofon, trompetă şi voci. 

Muzica pe care o faceţi e ca o jucărie cu care te poţi juca la nesfîrşit, un cub Rubik pe care îl tot ordonezi. Aţi avut vreo jucărie sau un joc preferat în copilărie? 

„Nu te supăra, frate“.

Au fost multe joculeţe pe care le jucam printre blocuri. 

Aţi apucat să gustaţi şi viaţa la ţară pe care tinerele generaţii de acum nu o ştiu? 

Da, am prins-o. Mergeam la ţară, la bunici, cam pînă-n perioada liceului. Mi-a plăcut foarte mult.

Aţi putea spune că în copilărie aţi trăit cele mai frumoase momente ale vieţii dvs.? 

Sînt tot felul de momente frumoase, dar sînt oamenii care se duc şi mi-e dor de ei. 

Vă faceţi planuri pe termen foarte lung? 

Cînd e obligatoriu, da. Cînd trebuie să îmi notez unde mă duc şi ce lucrez. Sînt nomadă. Circul dintr-un oraş în altul, prin diferite teatre din diferite localităţi, în funcţie de unde mă cheamă regizorii cu care lucrez. Acum am programul făcut pe doi ani. Urmează: Sibiu, Cluj, Timişoara, Bucureşti… 

Cu Radu Afrim aţi colaborat în repetate rînduri, cu rezultate destul de notorii. Mai e ceva în plan? 

M-a uitat, de cînd l-a descoperit pe Vlaicu Golcea. Uite, Vlaicu Golcea îmi place foarte mult! Nici nu mă pot întrista că nu mai lucrez cu Radu Afrim. Mă uit cu admiraţie la colaborările lor. 

Quijote, Apolodor

Alcool.

Nu înţeleg ce înseamnă „mult“. 

Pentru unii, ce depăşeşte o carte pe lună e mult. 

Ooo, uneori citesc enorm, alteori extrem de puţin.

De cînd cu spectacolul

am citit două pagini. În aproape o lună am citit două pagini, şi în alea s-a nimerit să fie vorba tot despre

. În

al lui Peter Brook. 

Spaţiului gol,

Nu ştiu. Întrebaţi un muzician. 

Cum v-aţi defini în două-trei cuvinte? Văd că refuzaţi să vă numiţi actriţă sau cîntăreaţă. 

Bistriţeancă nomadă. 

Consideraţi că sonoritatea se află deja în cuvinte şi doar trebuie scoasă la suprafaţă, ca sculptura care se află deja în piatră? 

Exact! Sînt multe melodii posibile. Depinde de muzica gîndului pe care vrem să-l transmitem. 

În momentul în care compuneţi un text aveţi deja melodia în minte sau vine ulterior? 

Melodiile apar prin surprindere. Le declanşează o situaţie, o idee, un gînd, o vocală, o persoană care mătură întîmplător… Nici nu ne dăm seama cît de tare ne pot influenţa absolut toate lucrurile din jur. Ieri repetam un vals, au dispărut două minute nişte colegi şi, cînd s-au întors, au auzit complet alt cîntec. Ha-ha, era acelaşi, dar se transformase teribil. 

Colaboraţi mai bine cu actorii sau cu muzicienii? 

Sînt oameni şi oameni: cu unii ne înţelegem bine, cu alţii nu. Cred că deschiderea omului spre joc e mai importantă pentru mine decît creierul lui de actor sau de muzician. 

Aveţi momente de criză completă de inspiraţie? 

Dacă uit să fiu atentă, mi se mai întîmplă. Iertare că tot revin la

… Cînd am citit prima oară textul, mi s-a părut oribil. Nu aveam nici o idee. După nişte discuţii şi lecturi am văzut complet altceva şi inspiraţia a „explodat“. 

Vă place mai mult Clujul sau Bucureştiul? 

Bucureştiul mă sperie, dar sînt multe lucruri, locuri şi oameni care-mi plac în el. Clujul îmi place la nebunie! Îmi dă de lucru. 

Vă consideraţi o fiinţă împlinită? 

Încă sînt în căutare. Dar aveţi speranţe… Sper că n-am făcut umbră pămîntului degeaba. 

interviu realizat de

Mai multe