Muzica Dead Can Dance, Live!

Brendan Perry, jumătatea trupei Dean Dan Dance, va concerta la Bucureşti pe 29 martie, la Sala Palatului, într-un eveniment produs de One Event.

În istoria muzicii „populare“ (inspirată din popor şi consumată în popor), au existat cîteva grupuri care au produs cotituri majore, aruncînd o umbră peste timp care avea să influenţeze multiple generaţii de muzicieni. În majoritatea acestor cazuri, influenţa e recunoscută, salutată şi irezistibil absorbită de epigoni. Mă gîndesc aici la Johnny Cash, Black Sabbath, King Crimson, Beatles, Kiss (nu mai extind exemplificarea la alte genuri), adică artişti cărora le este închinat aproape în fiecare an cîte un album-tribut şi cîteva zeci tributare (mai mult sau mai puţin voluntar). Grupuri în memoria cărora se înfiinţează alte grupuri – trupe ce îşi dedică întreaga carieră imitării şi reinterpretării muzicii idolilor.

În acest context, Dead Can Dance ocupă o poziţie nefavorabilă: numele grupului e rareori pomenit, deşi influenţa sa este incontestabilă, deopotrivă în underground (diverse muzici ezoterice practicate de epigoni direcţi precum Vas, Rajna sau Arcana), în middleground (cam toată scena gotic metal din ultimii 20 de ani, dovadă stă albumul tribut The Lotus Eaters, cu contribuţii cover version oferite de Anathema, The Gathering, Ulver ş.a.m.d.) şi mainstream (fetişul new-age world music manifestat în muzica pop în anii ’90 – Enigma, Deep Forest, Era ş.a.m.d.). Discurile tribute închinate grupului sînt puţine, tardive şi incorect receptate de ascultători: fanii Dead Can Dance nu apreciază versiunile cover convertite la alte genuri, iar fanii trupelor tributare nu prea înţeleg ce legătură au acestea cu Dead Can Dance. De altfel, aici este elementul esenţial care separă Dead Can Dance de alte grupuri care au făcut istorie: dacă, spre exemplu, influenţele Black Sabbath se regăsesc cu precădere în unele subgenuri ale muzicii heavy metal, tulpina Dead Can Dance a fost altoită cu toate genurile posibile de muzică, influenţa fiind uneori de-a dreptul irecognoscibilă, cel mult identificabilă prin declaraţiile muzicienilor care şi-au asumat-o. În consecinţă, se poate afirma că ceea ce a dat Dead Can Dance muzicii nu este atît un gen (muzica ezoterică direct descinsă din albumele lor e relativ lipsită de impact), cît un fel de a face şi a gîndi muzica.

Oricum, nu despre Dead Can Dance trebuia să fie vorba aici, ci despre Brendan Perry, unul dintre liderii grupului bicefalic, al doilea creier fiind Lisa Gerrard, ale cărei nazuri şi succese comerciale (soundtrack-uri pentru Gladiator, The Insider, Whale Rider etc.) au dus la crearea, destrămarea, reformarea şi redestrămarea grupului. Irlandezul Brendan Perry ne vizitează la Bucureşti într-un concert deosebit de important, avînd în vedere raritatea cu care muzica Dead Can Dance a fost prezentată live. Unicul concert Dead Can Dance înregistrat oficial, Towards the Within (disponibil pe DVD), e de pomină, iar turneul de reformare temporară din 2005 a fost sold-out de la un capăt la altul. Desigur, mă văd nevoit din nou să îmi temperez entuziasmul: noi îl vom vedea doar pe Brendan Perry. E important însă de observat că mare parte din muzica Dead Can Dance a reflectat caracterul bicefalic al grupului, fiind alcătuită din piese Lisa Gerrard (incantaţii etno cu percuţie experimentală) alternate, într-o dualitate de complemente, cu piese Brendan Perry (elegii gotice de inspiraţie irlandeză), astfel că, cu un efort de imaginaţie, ne putem închipui că la Bucureşti vom vedea un concert Dead Can Dance cu un setlist mai „selectiv“. Dacă luăm în considerare şi piesele albumului solo al lui Perry,

(probabil cel mai trist album pe care l-am auzit vreodată, uşor derivat din muzica de senectute a lui Leonard Cohen), precum şi posibilitatea de a asculta compoziţii noi de pe iminentul album Ark, consider că acest concert poate fi abordat ca reprezentaţia integră a unui artist matur, mai degrabă decît improvizaţia şchioapă a unui grup incomplet.