Muzeul Inocenţei – cînd ficţiunea păşeşte în realitate
Am văzut Istanbulul cu Muzeul Inocenței al lui Pamuk în geantă și-n minte. Mă uitam și eu, odată cu Kemal, după fantoma lui Füsün pe malurile Bosforului, mergeam pe străzi și nu m-ar fi mirat să dau nas în nas cu unul dintre prietenii lui, poate cu Zaim (cel mai simpatic!) și, cum treceam zilnic pe lîngă Hilton, mi-o imaginam pe Sibel cum merge acolo să-și pregătească petrecerea de logodnă. Muzeul Inocenței e o carte atît de vie încît îți intră-n vene, suferi sincer alături de Kemal, trăiești lentoarea așteptării lui cu tot sufletul, te îndrăgostești, fetișizezi obiectele ce poartă o poveste și ajungi să trăiești și tu, la fel ca el, într-un vis. Iar faptul că Orhan Pamuk a făcut un Muzeu al Inocenței real, unde mergi să vezi povestea spusă-n obiecte, duce cartea asta într-o zonă ambiguă, la limita dintre realitate și ficțiune, cînd chiar intri în adevărul ei volatil.
Am fost la Muzeul Inocenței din Cuckurkuma Cadessi a doua zi după ce-am terminat cartea, puternic sub influența ei și cu toate detaliile proaspete în memorie. De cum am intrat pe ușă, am pășit direct în carte! Mi-e greu să descriu stranietatea sentimentului de a intra în spațiul unei cărți, de a vedea concret ceea ce doar ți-ai imaginat, mai ales cînd vorbim de o carte atît de intensă ca Muzeul Inocenței. Ai impresia că intri în intimitatea cuiva, doar că acel cineva nu e real, sau cel puțin nu realul pe care l știm noi.
Cele 4213 mucuri de țigară fumate de Füsün sînt aici. La fel și toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, de la solnițe, chei la răzătoarea de gutui sau la cîinii de porțelan de pe televizor, aici e rochia lui Füsün de cînd învăța să conducă automobilul, hărțile imaginare ale lui Kemal, medicamentele tatălui lui, auzi zgomotul valurilor în care înotau împreună, muzica de atunci, te uiți la ce mînca acasă la tanti Nesibe și vezi ce privea atunci cînd era în pragul disperării, înnebunit de dorul pentru iubita lui.
Muzeul Inocenței respectă cronologia din carte, te plimbi prin el de la un etaj la altul retrăindu-i povestea și, în final, ajungi să vezi camera lui Kemal, cea în care stătea de vorbă cu Orhan Pamuk, autorul ce avea să-i scrie viața. Vezi și manuscrisele lui Pamuk, desenele lui, observațiile, schițele, îți dai seama cît de vizual și-a construit cartea și ce atenție a dat celor mai mici detalii. Pamuk scrie de mînă, îți zici uimit, amintindu-ți că ai citit asta cîndva într-un interviu. Dar să-i vezi acolo manuscrisele și schemele e altceva.
Aici sînt micile bijuterii pe care Füsün le primea de la Kemal, televizorul familiei, la care se uitau împreună seară de seară, chiar și obiectele de la tombola de anul nou, radioul, cornetele de înghețată din care iubita lui mușca și, de fapt, toată dragostea lui. E un muzeu al unei iubiri obsesive, inocente în puritatea ei, iubirea aceea abstractă aproape, făcută din mici bucăți de realitate.
Limitele convenției ficționale se evaporă încet în Muzeul Inocenței. Știi că nimic nu e real în sine, că totul este o construcție a minții lui Pamuk, dar nu poți scăpa de concretul lucrurilor. E un omagiu adus lucrurilor banale, de zi cu zi, perisabile, care, privite cu alți ochi, de îndrăgostit sau de colecționar, își dezvăluie încet straturile simbolice și profund emoționale.
În carte, Kemal se hotărăște să facă un muzeu al dragostei lui pentru Füsün chiar în casa în care ea a locuit și unde el își petrecea serile cu familia ei. Se întîlnește cu scriitorul Orhan Pamuk, și el dintr-o familie înstărită și frecventînd aceleași medii, și-l roagă să-i scrie povestea. Finalul cărții este un joc narativ postmodern în care Kemal vorbește cu Pamuk despre cum se construiește povestea pe care tocmai am citit-o și cum va fi organizat, concret, Muzeul Inocenței pe care tocmai l-am vizitat.
Ideea de a crea un muzeu al cărții nu i-a venit lui Pamuk după scriere. Strîngerea obiectelor s-a făcut în paralel cu scrisul. Ani de zile, Pamuk colinda anticariatele, găsea obiecte, le punea în carte și în colecția ce avea să devină muzeu. Pornind de la un obiect găsit la un anticar, dezvolta o altă scenă și-l făcea pe Kemal să-l păstreze. Fiecare dintre obiectele de aici este legat de o stare, de un moment al cărții, de o emoție a lui Kemal, sînt „obiectele reale ale unei ficțiuni“, cum le spune Pamuk.
Pe lîngă povestea dragostei lui Kemal pentru Füsün, avem aici un muzeu al Istanbului acelor ani – ’70-’80 –, un Istanbul ce trecea prin schimbări profunde, cu o societate complexă, un oraș în mișcare, fantastic de vibrant (cum e și acum!), unde tradiția se împletea, uneori contradictoriu, cu modernitatea. Obiectele, fotografiile au narațiunea lor, ce vorbește despre viața de zi cu zi a istanbulezilor, despre casele, problemele și istoria lor.
Dacă ați citit Muzeul Inocenței, mergeți să-l vedeți în Istanbul. E singurul muzeu al unei cărți și conexiunea viață-literatură e extraordinară, iar concretețea obiectelor ne aduce aminte exact de ce zicea Pamuk, o senzație care de fapt m-a urmărit și cît am citit cartea, și cînd am vizitat muzeul, și după aceea: e vorba despre trăiri profund umane, despre emoții care nu țin cont de loc și de spațiu, dar care își găsesc un context, și despre istorii personale care, mai ales după o traumă, după pierderea cuiva iubit sau după suferința unei iubiri neîmplinite, rămîn în obiecte care capătă un sens și sînt încărcate de o poveste.
Foto: wikimedia commons