Muzeul de ieri şi publicul de azi
După mai bine de 50 de ani de la primele articole românești despre importanța sondării opiniei publice ca instrument important de lucru al muzeografului, nu doar că publicul este unul complet diferit, dar și metodele de mediere pe care muzeografii le pun la îndemîna vizitatorilor ar trebui să se afle într-o perpetuă schimbare și îmbunătățire. În muzeele de artă avem însă o constantă – colecțiile permanente de lucrări. În România, în cea mai mare parte a lor (peste 90% din cazuri), acestea conțin lucrări care aparțin patrimoniului de artă modernă română, cuprinsă cronologic, în spațiul autohton, cîndva între sfîrșitul secolului al XIX-lea și anii ’90 ai secolului trecut.
Dacă, din punct de vedere al achizițiilor publice, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a mai beneficiat de fonduri pentru acumularea unui fond de lucrări ale artiștilor contemporani, celelalte muzee de artă din țară cel mult și-au mai consolidat cu cîteva piese colecția, și așa consistentă, de artă modernă. Fie că este vorba despre lucrări de artă românească sau de artă europeană, patrimoniul național este constituit în prezent în majoritate din opere de artă aparținînd modernității. De la Muzeul Național de Artă al României la muzeele de artă din centre regionale precum Iași, Cluj, Sibiu sau Timișoara, și pînă la muzee de dimensiuni mai reduse, precum proaspăt restauratul Muzeu de Artă din Craiova, toate aceste instituții publice de artă se pot lăuda cu un fond consistent de lucrări de artă modernă.
Astfel, din partea muzeografilor sau a curatorilor care lucrează în aceste instituții publice, se pot observa două tendințe: în cea mai mare parte, se perpetuează de la o generație la alta o minimă implicare curatorială, păstrînd cîteva informații sumare despre lucrările din colecție, care sînt reluate și prezentate publicului cu modificări nesemnificative. În cazurile fericite, dar rare, putem asista la un interes crescut pentru crearea și promovarea unei noi viziuni asupra aceleiași colecţii, viziune care să aibă în centrul său pe de-o parte publicul, iar pe de altă parte – racordarea lecturii operelor de artă din perspectiva noilor metode de înțelegere a istoriei artei.
După aproximativ opt ani de restaurare, clădirea Palatului Culturii din Iași, care găzduiește Complexul Muzeal Național Moldova, s‑a redeschis. Odată cu ea au fost redeschise doar, prin expoziții temporare sau itinerante, cele patru muzee din palat (Istorie, Știință și Tehnică, Etnografie, și Artă). Aşteptările publicului au fost numeroase, demonstrate și de afluența mare a numărului de vizitatori (peste 10.000 de persoane au beneficiat de intrare gratuită în 27 aprilie). Cu siguranță, fascinația principală a reprezentat-o noua formă prin care s-au pus în valoare aspectele arhitecturale propriu-zise ale clădirii Palatului, a căror valoare rămîne de netăgăduit. Lucrările de restaurare, desfășurate cu precizie și atenție în acest răstimp, au reușit, prin raportarea conștiincioasă la formele originale, să scoată la iveală o bogată colecție de motive decorative, picturi murale, reliefuri detaliate, care aduc prețiozitate arhitecturii neo-gotice impunătoare.
Din păcate, această fascinație a umbrit însăși funcționalitatea actuală a clădirii – aceea de a adăposti muzeele mai sus menționate. Expozițiile ocazionate de redeschiderea Palatului sînt doar temporare – lucru subliniat deseori prin mijloacele de promovare ale evenimentului, ele aducînd la lumină doar piesele funcționale sau deja restaurate. Tocmai aici rezidă și problema: ce viziune vor urma să aibă colecțiile permanente? Există un minim echilibru între concepția curatorială a colecției permanente – care ar urma să afirme misiunea și ideologia muzeului, oricare ar fi ea – și expozițiile temporare – specifice muzeului contemporan, pentru care caracterul temporar și procesual al expunerii ar reprezenta, potrivit lui Boris Groys, cea mai adecvată formă de manifestare? Și ce tip de istoricitate pun în joc aceste colecții? Cui și mai ales cum i se adresează?
Cum nu intră în competența noastră să discutăm despre alte muzee, ne vom limita la situația ambivalentă din Muzeul de Artă din Iași, care a propus trei expoziții. Una dedicată artiștilor ieșeni, contemporani, dar mai degrabă moderni în viziune – singurul sens în care selecția operată poate fi considerată contemporană rezidînd în faptul că artiștii respectivi sînt încă în viață sau activi după 1989. Din această expoziție lipsesc unele nume importante pentru scena de artă locală, dar mai cu seamă se remarcă reducerea sa la un mediu privilegiat (pictura) și absența aproape totală a fotografiei, a artei video sau a noilor media, din viziunea muzeului asupra contemporaneității, transformat astfel într-o simplă pinacotecă.
O a doua expoziție este dedicată maeștrilor interbelici. Deși ar fi trebuit să fie un pariu sigur, prin calitatea indubitabilă a lucrărilor expuse, și aceasta stîrnește unele nedumeriri: ce sens mai are astăzi recursul la modelul maestrului (termen prezent în titlul expoziției), cînd discipolii aproape că au pierit? De ce să perpetuăm retorica capodoperei și cronologia liniară (aparent, obiectivă) cînd se cunoaște bine că ambele sînt modalități de promovare a unei viziuni progresiste despre societate de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial? Și, mai ales, mai este muzeul astăzi acel templu al artei în care valorile sînt amplasate într-o suverană indiferență față de societatea actuală și plutesc în spațiul alb, atemporal, artificial constituit de pereții muzeului?
Ce își propun astăzi să fie muzeele românești de artă și ce ar trebui ele să fie? Mai există școli naționale, mai are sens să le perpetuăm? Cui se adresează muzeografii, și ce ar trebui să învețe publicul dintr-o asemenea expoziție care prezintă o parte din colecția permanentă (ea însăși o denumire ce se cere chestionată), în măsura în care plecăm de la premisa că muzeul contemporan mai poate avea funcția educațională pe care și-o asuma altădată în peisajul cultural fragmentat în care ne situăm astăzi? Acestea sînt cîteva întrebări pe care organizatorii viitoarei colecții permanente vor fi nevoiți să și le ridice, în măsura în care doresc ca succesul popular al instituției să fie, la rîndul său, permanent.
Poate cea mai interesantă dintre toate aceste trei expoziții rămîne, astfel, cea dedicată unui proiect în derulare, destinat medierii informatizate și interactive a patrimoniului de artă din cadrul Muzeului. Derulat începînd cu anul 2014, acest proiect presupune un parteneriat important între trei instituții din Iași: Complexul Muzeal Național Moldova, Universitatea de Arte „G. Enescu“ și Institutul de Chimie Macro-Moleculară „Petru Poni“, alături de o firmă de IT – Romsoft SRL, care și-au propus obținerea unei noi platforme de mediere, racordată la standarde contemporane internaționale. Scopul proiectului este de a crea un sistem inovativ de mediere artistică interactivă, destinat valorificării patrimoniului de artă al muzeelor din România. Acest sistem se dorește a fi adaptat noilor forme de consum și de comportament cultural și pornește de la premisa că publicul nu este o masă uniformă de cetățeni căreia îi sînt servite o sumă de informații standardizate, mai mult sau mai puțin detaliate, despre o lucrare de artă.
Sub sintagma de „public“ regăsim o serie întreagă de oameni de vîrste diferite, preocupări diverse, pregătire intelectuală variată, cu motivații diferite de a vizita instituția – în persoană sau de la distanță, în mod virtual. Importanța acordată publicului și experienței sale trebuie să fie o preocupare constantă a muzeografului (redus în România la această denumire în absența din nomenclatorul de meserii a denumirii de curator). Cel mai adesea, muzeografii, îndeosebi cei din muzeele mai mici, se preocupă de expunerea în condiții optime a unei sume de lucrări din colecția proprie. De la ghiduri audio pînă la cele video sau cele virtuale, toate marile muzee își adaptează astăzi comunicarea și retorica la cerințele unei interacțiuni tot mai intense între public și vizitatori.
Versiunea ieșeană este construită bazîndu-se pe o selecție de opere de artă din perioada modernă a artei românești aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Iași. Acestea au fost expuse, împreună cu două dispozitive media, o tabletă și un smartphone, într-una din nou renovatele săli ale muzeului. În acest fel, publicul are posibilitatea să experimenteze în mod direct întreg sistemul. Spre deosebire de modelul educațional al celor mai multe muzee, care impun comunicarea unidirecțională a discursului despre operele de artă, acest sistem oferă o pluralitate de perspective. Printre caracteristicile sale principale se numără faptul că permite accesul atît din rețeaua proprie a muzeului, cît și din exteriorul său; simulează un tur virtual al colecției, unde navigarea poate fi făcută în funcție de nivelul de interes, vîrstă (tururi simplificate pentru copii) etc.; facilitează accesul la informații (inclusiv pe bază de Quick Response Code) și pentru utilizatori care folosesc un dispozitiv mobil; permite interacțiunea cu publicul larg, colectarea de informații prin etichetare socială (social tagging) și chestionare de măsurare a gradului de satisfacție.
Din punct de vedere al impactului social, categorii diversificate de public beneficiază astfel de un sistem care face accesibile colecțiile muzeului. Vizitarea clădirii muzeului oferă experiența utilizării tehnologiei de către categoriile sociale defavorizate, în timp ce vizitarea virtuală permite accesul la colecțiile muzeului celor aflați în imposibilitate fizică sau economică de a se întîlni în mod direct cu operele. Din punct de vedere cultural și educațional, SIMAP corespunde noilor tendințe în studiile muzeale privind orientarea către vizitator, dezvoltarea online a colecțiilor, sporirea gradului de interacțiune cu vizitatorul. Totodată, aplicația mobile răspunde provocărilor provenite din domeniul pedagogiei artistice privind metode interactive de învățare.
Chiar dacă patrimoniul acestui muzeu este același, cu posibilități minime de îmbogățire, dată fiind situația financiară precară, similară multor altor muzee din România, interesul constant al muzeografilor și al curatorilor din cadrul unui muzeu trebuie să consiste într-o permanentă adaptare la cerinţele unui public tot mai variat, mai fragmentat și mai dinamic. Căci singura modalitate de a depăși provincialismul o reprezintă interconectarea, deschiderea unor noi rute de comunicare și de schimb cultural. De altfel, metropola modernă a devenit „centrală“ în geografia culturală, îndeosebi prin capacitatea sa de a conecta culturi și reprezentanți ai diasporei, spre deosebire de orașul „periferic“, marginal, autosuficient (și, desigur, economic precar). Dacă muzeul actual, chiar și cel de artă, dorește să redevină important măcar pe plan regional, și totodată relevant pentru comunitatea sau comunitățile în raport cu care se situează ca instituție de interes public, el trebuie să înțeleagă că perioada elitistă în care simpla sa existență monumentală era suficientă pentru a-l legitima (prin valoarea inerentă a colecției îngrijite) a trecut. Statutul de instituție publică se recîștigă astăzi permanent. De acum, e vremea ca o colecție să devină cu adevărat patrimoniu, tocmai în măsura în care este amplasată ca un bun comun în spațiul public, o arhivă cu care să putem construi împreună prezentul și viitorul. Acest model este oferit de Claire Bishop în cartea sa – recent tradusă în limba română la Editura Idea –, Muzeologia radicală, pornind de la exemplul Muzeului „Reina Sofia“ din Madrid. De ce n-am proceda și noi astfel cu patrimoniul acelor muzee considerate peiorativ „de provincie“, format din lucrări care au fost odată contemporane, redîndu-le, astfel, modernitatea?
Oana Maria Nicuță este lector la Universitatea de Arte „G. Enescu“ din Iași, unde predă istoria artei moderne și istoria designului.
Cristian Nae este conferențiar la Universitatea de Arte „G. Enescu“ din Iași, unde predă teorie critică, studii vizuale și metodele istoriei artei.
Foto: I. Truscan