Muzeu caut sediu nou

Acum aproape 15 ani, cînd a fost creat Muzeul Naţional de Artă Contemporană, primul său director, Mihai Oroveanu, probabil că n-a avut prea multe opţiuni în ceea ce priveşte sediul. A ales – nu fără să se expună criticilor – o aripă a Casei Poporului, sau a Palatului Parlamentului. Mai precis, partea din spate a clădirii. A fost nevoie de investiţii şi de timp pentru a adapta sălile construite iniţial. Inaugurarea muzeului în acel spaţiu nu a fost lipsită de controverse. Multe dintre ele continuă şi astăzi.

Cea mai mare problemă e amplasamentul acestui muzeu care, paradoxal, e periferic, chiar dacă e în centrul oraşului. Zidurile din jurul Palatului, lipsa unei infrastructuri utile de transport, intrarea dosnică, şantierul permanent din spatele clădirii, maidanul plin de gropi şi de praf, lipsa locurilor de parcare şi, pe deasupra, controalele şi măsurile de securitate pe care le presupun accesul în interiorul muzeului îndepărtează publicul.

În plus, vecinătatea simbolică cu Parlamentul şi cu Catedrala Mîntuirii Neamului, ale cărei ziduri se profilează, tot mai înalte, exact în faţa muzeului, parcă sugerînd că arta contemporană e mică, nesemnificativă în comparaţie cu vigoarea ortodoxismului, pune tot mai multe probleme artiştilor care expun aici. De ani întregi, aproape în fiecare expoziţie am găsit trimiteri şi raportări la aceste vecinătăţi. Le înţeleg. Sînt inevitabile. Dar această autoreferenţialitate e obositoare şi poate deveni, cu timpul, şi dăunătoare. Reflecţia propusă recent de directorul MNAC, Călin Dan, cu privire la „Unde mutăm muzeul“ e, deci, binevenită.

Un prim răspuns ar fi: oriunde, numai în centru nu. La Bucureşti ne-am obişnuit deja ca mai toate instituţiile reprezentative, inclusiv cele culturale, să se desfăşoare pe o arie relativ restrînsă, între două sau trei staţii de metrou, în vreme ce restul oraşului s a transformat în cartiere-dormitor. Dacă amplasamentul unui muzeu ia în calcul şi planificarea urbană, atunci ar trebui găsit un sediu într-o astfel de zonă. Cum ar trebui să arate un muzeu de artă contemporană? Se poate expune artă şi într-o fostă hală industrială, se poate atrage public şi într-o gară veche transformată şi adaptată nevoilor muzeale – există destule modele reuşite în Europa în acest sens. Dar dacă vrem un muzeu cu adevărat reprezentativ al artelor contemporane, atunci şi arhitectura sa ar trebui să fie reprezentativă. Dacă hotărîm să construim un muzeu de artă contemporană într-o clădire cum e cea a noului Teatru de Operetă şi Musical ar fi un compromis inacceptabil atît din perspectivă etică, cît şi estetică.

Acestea fiind zise, cred că sectorul muzeal din România are şi alte probleme, unele mult mai urgente. La Galaţi, Palatul Episcopal în care îşi avea sediul Muzeul de Artă Vizuală a fost retrocedat Bisericii. Colecţia de artă contemporană s a mutat literalmente la bloc, în nişte încăperi înghesuite, greu de folosit ca săli de muzeu. La Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor se află, tot ca urmare a unei retrocedări, într-o situaţie incertă. După doi ani de pribegie, s-a găsit, în sfîrşit, un sediu pentru Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti – dar şi noua casă e departe de a fi o soluţie ideală. Zeci de muzee sau case memoriale din ţară au fost retrocedate sau sînt pe cale de a fi retrocedate – cu toate urmările nefaste pe care le presupune această reparaţie: pierderea sau limitarea accesului public la colecţii, periclitarea obiectelor etc. În multe situaţii s-ar fi impus o intervenţie de urgenţă din partea Guvernului sau din partea autorităţilor locale. Nu s-a întîmplat însă decît foarte rar acest lucru.

În fine, nu putem face abstracţie de angajamentele actuale. Ministerul Culturii a iniţiat la Tîrgu Jiu demersurile pentru înfiinţarea unui muzeu Brâncuşi. Un muzeu „gol“, căci sînt puţine lucrări disponibile care ar putea fi expuse. Un muzeu al hologramelor. Asta în vreme ce în peisajul românesc actual lipseşte un muzeu al artei moderne, care să facă racordul între expunerea Muzeului Naţional de Artă al României şi efervescenţa creativă de azi, prezentată de MNAC. Lipseşte, deci, palierul intermediar care ar trebui să dea coerenţă şi consistenţă edificiului. Absenţa aceasta e şi o nedreptate, căci în colecţiile publice există numeroase lucrări care ar putea (ar trebui!) să fie expuse exact în acest context.

Este nevoie de un sediu nou pentru MNAC? Da, cu siguranţă. Însă nu e o urgenţă.