Murmur de Mircea Pricăjan - fragment

Mircea Pricăjan

Murmur 

roman, Editura Humanitas, colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani

„Romanul lui Mircea Pricăjan pune în discuție ideea memoriei înșelătoare, a amintirii care mistifică în aceeași măsură în care pare să și explice corespondențele dintre un trecut aluvionar și un prezent continuu și haotic. Prin rememorare, totul devine poveste, iar din acest murmur al unui timp uitat și retrăit cresc, pe nesimțite, destinele mărunte ale celor nu întotdeauna dispuși să accepte istoria mare, rostogolitoare, anihilantă.“ — DAN-LIVIU BOERIU

„O dimensiune specifică întregii proze scrise de Mircea Pricăjan e vizibilă în Murmur: recuperarea unor spații ale purității, în încercarea de a conferi un minim contur preajmei, se transformă mereu într-o anxioasă melancolie. Aparenta inocență a amintirilor aduce cu sine barbarii aproape cristaline, memoria nemaireprezentînd nici suport și nici refugiu. Cartea e o demonstrație că nimic nu poate fi mai deformant, mai parazitar decît propria memorie.“ — MIRON BETEG

Fragment

    Din nou în fața caietului ăstuia. Vremea confesiunilor. Noaptea tîrziu, în apartamentul meu strîmt ca un gînd negru. Departe, prea departe de casă. Dar numai pentru încă o zi.

Am hotărît să dau bir cu fugiții. M‑am gîndit îndelung, m‑am mustrat și m‑am certat și mi‑am zis că nu mă recunosc. M‑am amenințat că voi uita de mine, că nu merit să mă mai văd la față. Sînt un laș. Știu asta, o vor spune toți. Sau măcar o vor gîndi. Nu‑i condamn. Ar trebui să lupt, să fac dreptate, să scot adevărul la lumină. Asta face un jurnalist. Mai ales cît luptă pentru unul de‑ai lui. Un coleg, un confrate, un prieten. Silvio. Ar trebui să nu am odihnă, să fiu ca un cîine turbat, să sap pînă‑mi rup ghearele în pămînt, să urlu și să mușc. Știu asta. Știu. Silvio trebuie răzbunat, memoria lui se cere onorată‑n felul ăsta. O cruciadă ar putea să înceapă. Dar nimic din toate astea nu se va întîmpla. Sandu ne‑a adunat în camera de ședințe și ne‑a spus‑o clar. „Ne pare rău, e revoltător, e strigător la cer“, a zis și n‑o zicea doar așa, era sincer, aproape plîngea. „Nu putem face nimic, oameni buni. Nu putem! Să nu vă treacă prin cap vreo prostie. M‑auziți?“ Nimeni nu s‑a împotrivit. Am strîns toți din dinți și am tăcut. Încă un moment de reculegere. Ce voia să spună șeful nostru era că n‑are nici un rost să încercăm. Fusese un mesaj. Trebuia să fim înțelepți, să‑l înțelegem. Asta era limita. S‑o recunoaștem și să mergem mai departe. Să ne facem meseria, să ne documentăm și să fim combativi, să nu iertăm… nimic. Cu unele excepții, se‑nțelege. Ca să ne fie bine, ca să nu ne fie rău. Ce să faci, n‑ai ce să faci. Move on. Toți am înghițit în sec, înțeleseserăm.

Dar eu nu pot să fac asta. Nu pot să merg mai departe ca și cînd nimic nu s‑ar fi întîmplat. Nu pot să‑mi fac meseria în continuare în condițiile astea. Am nevoie măcar de iluzia că nu există limite. De inconștiența asta. Dacă ar fi să continui, ar trebui să‑mi recapăt inconștiența. Iar asta acum nu se mai poate. Problema e că mă recunosc prea mult în Silvio. Și știu că pînă la urmă aș sfîrși ca el.

Așa că plec. Fug. Întorc spatele și fug. E rușinos, dar e sănătos. O fac împotriva credinței mele, mă despart de bună parte din cine sînt făcînd asta, știu bine și accept. Pentru că nu contez doar eu. Nu sînt un haiduc hălăduind prin munți, să fac dreptate de dragul dreptății. Sînt un om între oameni, vorba aia, și am datorii față de unii dintre ei – cei mai dragi. Lumea lor n‑are nevoie de un martir. 

Mă gîndesc la Fanny și mă gîndesc la Tavi. Mă gîndesc acum, singur în Bucureștiul ăsta străin, la tot ce am lăsat acasă. E un gînd cald, odihnitor. În el se poate respira. Am început să mă uit la ei cu alți ochi încă de acolo, din Bruchlins, cînd ne‑am întors din uriașul oraș al berii, după mesajul lui Sandu. Poate că de atunci am știut că altă cale nu există. Că doar asta pot face. Să renunț la tot. Să vin acasă și să‑mi regîndesc viitorul. Asta dacă mai vreau să am unul. Poate că atunci a încolțit gîndul.

E ciudat că pot privi asta cît de cît senin acum. Am trecut prin toate stările în ultimele săptămîni, dar cumva mă așteptam să ajung la limanul ăsta. Ca atunci cînd strîngi din buze și din ochi, cînd îți ții respirația convins că nu mai e mult, încă vreo cîteva bătăi de inimă și vei ieși din foc și din fum. Totul e să te miști, să pui un picior înaintea celuilalt și să nu renunți la convingerea ta. (Oare cîți au trăit cu speranța asta pînă în ultima clipă în infernul de la Colectiv?) Acum sînt la margine, am ieșit la loc liber și vreau să fug. Pot s‑o fac, trebuie să las în urmă pădurea‑n flăcări. Ard acolo ani întregi, decenii cu oameni și întîmplări, bucurii și frustrări, naivități și cinismul cel mai odios. Aud cum trosnește totul în spate, simt dogoarea. Aș minți să spun că nu mă ispitește, îmi cunosc firea bătăioasă. Dar acum e prea mult, pericolul e prea real, e sufocant și implacabil. Am ajuns la „mijlocul drumului vieții mele“, ar fi timpul să‑mi vină mintea la cap. 

Mîine plec acasă. N‑am să mai fac jurnalism niciodată. Nici n‑aș avea cum… Nu acolo, nu eu, acum sau mai tîrziu. Nu știu ce altceva voi face. Îmi vine să fug și mai departe, odată ajuns acasă. Să îi iau pe Fanny și pe Tavi și să continuăm fuga împreună. Să ne mutăm undeva la țară, de ce nu? Poate să ridicăm o casă cu mîinile noastre. Să facem singuri totul, chiar și cărămizile. O casă simplă cu o curte mică și o grădină cît doar pentru noi. Și poate chiar aș face‑o, la altceva nu mă pot gîndi acum, dacă n‑ar însemna să cer prea mult în primul rînd de la Tavi. El are alte nevoi acum, la șaptesprezece ani. Nu vreau să i le iau din față. Din viață. Încă puțin, doi ani și va apuca singur pe drumul lui. Poate chiar în altă țară, cum spune că‑și dorește. Și are șanse, e talentat la computerele lui, vor fi destule facultăți străine care să‑l primească. Atunci, rămași doar noi, Fanny și cu mine, doar atunci poate ne vom duce în exilul nostru, în exilul meu. Și între timp? Nu știu încă, îmi vîjîie capul de gînduri, simt că amețesc. Sigur e doar că mîine plec acasă.

Azi mi‑am depus demisia. Fără preaviz, am scris‑o și am semnat‑o și i‑am băgat‑o lui Sandu sub nas fără nici un cuvînt. S‑a uitat la mine cu reproș, cu sinceră părere de rău. „Să știi că înțeleg“, a zis. Mi‑am dat seama că poate ar fi vrut să facă și el același lucru. „Nu vreau nici o ședință de adio“, l‑am informat. Colegii n‑ar fi fost la fel de înțelegători. Ei cred că pot merge mai departe, poate unii speră să rezolve ceva. Sînt mai tineri, au tot dreptul. N‑aș fi vrut să scap față de ei vorbe necugetate. Mai bine să plec seara de la redacție cum am venit dimineață, cum am venit în fiecare dimineață în ăștia doi ani, salutîndu‑i pe toți ca și cînd mîine‑ar fi o nouă zi în care o vom lua de la capăt. „Bine“, a zis Sandu și s‑a ridicat în picioare în spatele biroului său. A dat să iasă, să vină la mine, s‑a răzgîndit. A întins doar mîna și eu i‑am strîns‑o. „Îmi pare rău că te pierdem. Acum aveam nevoie de tine mai mult ca oricînd.“ „Știu“, am zis. Am vrut să‑mi explic gestul, am bolborosit un început de frază, m‑am oprit. Nu avea nici un rost. Sandu înțelesese deja. „Lasă, e mai bine așa“, am spus, lăsînd privirea în pămînt. „Să ai grijă de tine. Și să ai grijă de oamenii tăi.“ N‑am spus‑o cu reproș, sper că n‑a sunat așa, dar nici n‑am fost în stare să ridic ochii spre el. I‑am lăsat mîna, m‑am întors și am ieșit din biroul lui înainte să apuce să dezvolte subiectul. Nu știu dacă ar fi făcut‑o, oricum.

N‑am adunat multe cît am stat aici. Tot ce am cumpărat cu timpul am dus sau am trimis acasă. Am ținut doar cărțile. Iar acum astea sînt deja în portbagaj, le‑am coborît înainte să se întunece. A rămas geamantanul mare cu haine. E gata făcut, așteaptă la ușă. O să încerc să dorm cîteva ore, e trecut de unu acum, și sper să plec în zori. Distanța nu e mare, puțin peste cinci sute de kilometri, dar drumul e lung. Așa cum încă sînt și cele mai scurte drumuri în țara asta. Voi ajunge probabil spre seară. Va fi o surpriză. Nu mi‑am anunțat venirea. Fanny nu știe ce hotărîre am luat. Se va bucura, sînt sigur. Ideea mutării cu serviciul la București n‑a încîntat‑o. Dar m‑a înțeles, era pasul pe care simțeam că trebuie să‑l fac în carieră. Ca un fel de promovare. Se va bucura că vin acasă definitiv. Nu cred că‑i voi da toate detaliile, sper să nu fie nevoie. „Vreau să fac o schimbare“, îi voi spune și ea mă va ajuta să aflu ce înseamnă asta. M‑a ajutat întotdeauna. Mi‑a fost…

Ajunge. Am nevoie de somn. Mîine voi străbate toată țara. Trebuie să plec devreme dacă vreau ca la mijlocul drumului să fac un mic ocol. O oprire de măcar o oră. Aștept asta de prea mult timp, am amînat destul. Acum e timpul, acum sînt pregătit.