Mult zgomot pentru nimic

6 februarie 2019   La zi în cultură

În numărul 779 din Dilema veche, Marius Chivu a publicat un articol plin de neadevăruri și tendențios pe tema Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“, ediția 2018, acordat de 28 de ani de Primăria Botoșani unor poeți care s-au dovedit, fără excepție, valoroși și au fost editați ulterior în volume antologice prin grija lui Gellu Dorian, președintele Fundației Culturale „Hyperion – Caiete botoșănene“ și coordonator al Premiului. Juriul a fost compus, ca în fiecare an, din critici prestigioși din toată țara: subsemnatul, președinte, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Mircea Martin, Ion Pop și Cornel Ungureanu, membri. Conform regulamentului, Fundația „Hyperion“ a făcut ca de obicei un amplu sondaj, iar juriul a reținut 7 nume în ordinea voturilor. În ziua de 15 ianuarie, ca în toți anii, a avut loc un vot secret pentru desemnarea cîștigătorului. Subsemnatul, Mircea Martin și Cornel Ungureanu, neputînd fi prezenți, au votat în plic închis.

Cu două zile mai devreme, membrii juriului fuseseră informați că poetul Ovidiu Genaru a renunțat la nominalizare, din motive de sănătate. Regulamentul prevede explicit că laureatul trebuie să fie prezent la decernarea premiului și la festivitățile de rigoare, pe care oficialitățile locale le organizează cu mare atenție și chiar cu oarecare fast, atrăgînd an de an un public numeros. În dimineața de 15 ianuarie, am primit un telefon prin care Gellu Dorian mă anunța că, tot din motive de sănătate, poetul Constantin Abăluță nu va putea fi nici el la Botoșani. I-am spus că trebuie să aplicăm regulamentul. Ceea ce însemna că următorul ca număr de voturi, poetul Liviu Ioan Stoiciu, va fi laureatul anului 2018. A fost, de altfel, singura mea intervenție, în afara votului propriu-zis. Cu ocazia aceluiași telefon, Ion Pop, membru al juriului, a ținut să-mi comunice dezacordul lui cu soluția cu pricina. I-am atras atenția că nu e vorba de dorința mea (mărturisesc acum că îl votasem eu însumi pe Abăluță!), ci de litera regulamentului. Insistența lui Ion Pop m-a nedumerit, recunosc, dar abia ulterior mi-am dat seama pe ce se întemeia. Procesul-verbal încheiat după ce premiul a fost acordat lui Stoiciu a fost semnat de patru din membrii juriului (Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu și Ioan Holban, acesta din urmă avînd delegație din partea mea să mă semneze), nu și de Martin și Ungureanu, absenți. (Am făcut cunoscută o parte din aceste date, inclusiv regulamentul, în România literară din 25 ianuarie.)

Ceea ce a urmat a fost absolut neașteptat. Patru din cei 7 membri, doi prezenți la Botoșani (Ion Pop, Al. Cistelecan) și doi absenți (Mircea Martin, Cornel Ungureanu) au publicat o scrisoare în Observator cultural, unde a fost însoțită de un stupid articol al lui Ovidiu Șimonca, în care se, deziceau de premiu și de regulamentul pe care, totuși, îl aplicaseră ei înșiși fără nici o rezervă în edițiile anterioare și, implicit, de propria semnătură pe procesul-verbal. Ulterior, ca și cum s-ar fi răzgîndit a doua oară, au semnat declarații prin care recunoșteau că votul a fost perfect regulamentar.

Indiferent de opinia pe care putem să ne-o facem despre această alba-neagra, joc în care s-ar zice că trei dintre semnatarii scrisorii au fost atrași de un al patrulea (care, se pare, i-a promis lui Abăluță că va primi premiul și dacă nu va fi prezent, mai ales că Primăria se grăbise – ca niciodată! – să-i expedieze banii!), ecourile negative au fost rapide. Nu referitoare la alba-neagra cu pricina, ci, culmea, referitoare la „macularea & compromiterea“ Premiului încă din 2015 (fiindcă ar fi fost decernat „mediocrului Gabriel Chifu“!?) și la „transformarea lui în 2019 într-o rușine națională“. Cine scrie negru pe alb în Dilema veche aceste aberații? Marius Chivu! De faptul că cei patru și-au retras afirmațiile din scrisoare n-a aflat, grăbit să veștejească rușinea cu pricina, sau l-a ignorat, cum ignoră de multă vreme literatura română în cronicile lui deloc dilematice, exceptînd cazurile cînd vine vorba de antologii alcătuite de el însuși. A ținut cu tot dinadinsul să se asocieze moral cu Dan Lungu, bravul membru al Comisiei de Cultură a Senatului, care a cerut Primăriei Botoșani să ia măsuri pentru a nu lăsa Premiul „să cadă în ridicol“. Ce întrebări își pune publicistul odată cu senatorul? O întrebare este dacă există vreo procedură de anulare a unui proces-verbal de jurizare! Ca să vezi! Sau: cine a luat decizia de a acorda premiul celui aflat pe locul doi? Regulamentul, nestimabililor, recunoscut finalmente pînă și de cei patru epistolieri! Același regulament care i-a privat mai demult pe Geo Dumitrescu și pe Ion Horea de primirea premiului, fiindcă nu s-au putut deplasa la Botoșani.

Am fost obligat să fac aceste precizări pentru a evidenția caracterul tendențios și laș al contestării unuia din cele mai însemnate premii naționale, dovada făcînd-o tocmai lista de laureați din 1991 și pînă în 2018. Mă întreb de ce atîta zgomot pentru nimic. De ce simt unii nevoia să inflameze opinia publică punînd în circulație zvonuri și ­fake news. Îmi pare rău să constat că o revistă pe care o citesc săptămînal și la care țin îi permite lui Marius Chivu să facă fără a clipi afirmații lipsite de orice temei și denigratoare la adresa unor instituții de prestigiu (Premiul „Mihai Eminescu“ nefiind nici prima, nici probabil ultima în această situație) și a unor scriitori de valoare (la bête noire fiind Gabriel Chifu, unul din liderii generației sale, luat la țintă și în 2015, cînd a primit el însuși premiul botoșănean, și tot de Dan Lungu și de alții ejusdem farinae). Pentru mine, personal, Marius Chivu e o mare și dureroasă decepție intelectuală.

Mai multe