Moralismul în viața de toate zilele

Cînd, prin 2013, îmi „lansam“, cum se spune, o carte de „publicistică“ proprie, cei care au avut atunci bunăvoinţa să o prezinte publicului (un „filozof“ şi un „critic literar“, avînd în vedere „meseriile“ lor culturale) au identificat aspecte pe care le consider şi astăzi adevărate. Printre altele, Ştefan Munteanu considera referirile făcute de mine, în carte, la „cei vechi“, mai ales la Platon, simptomatice, iar Adrian Jicu îmi identifica în unele eseuri o atitudine de „moralist“. Îmi aduc aminte că ultima aserţiune m-a făcut atunci, pentru o clipă, să mă crispez, fiindcă, asemenea multor altora, îl asociez pe „moralist“ cu un ins antipatic şi, inevitabil, plictisitor.

Moralistul pare să creadă despre sine că ştie mai mult decît ceilalţi şi că e îndreptăţit să dea sfaturi, chiar fără să i se ceară. Unui Dionisius Cato (trăitor, pare-se, prin secolul III î.Hr.) i se atribuie o mică lucrare sapienţială, intitulată Disticha moralia, care, în Evul Mediu, devenise cel mai popular manual de predare a limbii latine. Într-un loc, el ar fi spus cam aşa: Credere te sapientiam primus ad stultitiam graduus. Cu Socrate în cuget, desigur, acel Cato spunea, de fapt, că acela care se crede înţelept a şi făcut primul pas înspre prostie şi ignoranţă… Mai întotdeauna oamenii se feresc de moralişti. Vorba lui Andrei Cornea, din Cînd Socrate nu avea dreptate, care consideră, pe drept cuvînt, că nimeni n-ar dori să i se scrie pe tricou, după moda prezentului, ceva de felul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, fiindcă zicerea pare sau chiar este plicticoasă şi nu dă bine. Pe de altă parte, celebrul dicton îi aduce aminte omului contemporan că ar avea o datorie faţă de sine însuşi. Şi nu e vorba numai de omul contemporan, ci şi de cel de ieri şi dintotdeauna.

Situaţia are legătură, poate, şi cu pretenţiile pedagogilor, care, din birourile lor, unde îşi concep teoriile, îi „sfătuiesc“ pe practicienii catedrei cum să-şi ţină orele de curs, tocmai într‑un moment de criză globală a educaţiei, cînd smartphone-ul este în expansiune, iar cititul cărţilor este în derivă. Internetul este adesea plin de lucruri indigeste sau dificil de limpezit pentru cineva care n-are nici cultură şi nici exerciţiul gîndirii atunci cînd trebuie să disocieze între adevăr şi minciună, bine şi rău. Se trăieşte hic et nunc, iar trecutul este, pentru unii, expirat, pentru că există de o vreme tendinţa „postmodernă“ de a lua în răspăr toate valorile consacrate. La toate astea se adaugă pornografia pe Internet… Iar şcoala românească, de exemplu, propune texte literare care nu prea pot trezi emoţii în sufletul elevilor contemporani nici prin „Dorinţa“ lui Eminescu, nici prin „Nunta Zamfirei“ a lui Coşbuc, în care fata „roşeşte“ atunci cînd băiatul o ia de mînă. Nu cred că astăzi un astfel de fenomen se mai poate produce.

Ceva esenţial s-a schimbat în lume în ultimii ani, şi mai toţi oamenii resimt această schimbare ca pe o agresiune. Conceptele inventate şi descrise de antici, precum binele, dreptatea, frumosul, adevărul, cinstea etc., plictisitoare şi chiar „inutile“, tind să fie înlocuite cu altele, între care tupeul şi nesimţirea ar putea fi la mare preţ. Jean-François Revel, în cartea sa Călugărul şi filozoful, semnala un aspect cunoscut de multă vreme, şi anume acela că, după Antichitate, filozofia a abandonat idealul înţelepciunii. De atunci, gînditorii n-au mai întrupat în viaţa de toate zilele ideile pe care le susţineau teoretic.

Sărind aparent de la una la alta, voi aminti de „utopia“ celor vechi (Socrate, Platon, Aristotel şi a altora asemenea lor), care erau convinşi că omul trebuie să aibă drept ţintă cunoaşterea de sine şi căutarea adevărului; iar omul politic, dintre toţi, ar fi îndreptăţit şi obligat să facă acest efort pentru binele celor care l‑au ales şi pe care îi reprezintă. Platon, în Legile (într-o traducere de Şt. Bezdechi, Editura IRI, 1999), în Cartea a V-a, identifică una dintre cauzele răului din societate atunci cînd afirmă că dacă „amorul propriu e prea viu, el devine cauza tuturor păcatelor“. Aşadar, acest „amor propriu“, sinonim cu „mîndria“ (şi, oarecum, cu orgoliul, vanitatea, îngîmfarea, iubirea de sine), îl face pe om să judece greşit, preferînd, cum afirma Platon, „interesul său înaintea adevărului“.

Tot în Legile, în continuare, atenianul adaugă faptul că acela care vrea să urmeze calea desăvîrşirii de sine (vor fi fiind şi astăzi oameni de acest fel!) „nu trebuie să se iubească nici pe sine, nici ale sale“, pentru că, prin iubirea de sine, omul „se orbeşte singur relativ la obiectul iubit“. Şi chiar mai mult: din pricina amorului propriu, „neştiutorul pare înţelept în propriii săi ochi; el crede că ştie totul, deşi nu ştie, ca să zicem aşa, nimic“. Aşadar, susţine Platon, datoria fiecărui om ar fi „să se ferească de iubirea aceasta excesivă (subl. noastră) de sine şi să nu-i fie ruşine a se alipi de cei mai buni decît el“. Înţelegem mai întîi că poţi avea „amor propriu“, dar nu în exces. Însă oamenii, mai ales cei puternici, nu se „alipesc“ de cei mai buni decît ei, fiindcă puterea pe care o au ţine loc şi de inteligenţă. Ei se înconjoară de cei mai proşti, de linguşitori, de cei pe care îi pot controla, după cum arată experienţa istorică.

Această filozofie a „amorului propriu“ este rezolvată mult mai simplu de poporul român, printr-o zicere ritmată şi rimată, care sună, după cum se ştie, cam aşa: „Prostul, dacă (pînă) nu-i fudul, / parcă nu e prost destul“. Prostia e în legătură cu „fudulia“, sinonimă cu îngîmfarea, mîndria, aroganţa, iar „fudulie“, din limba populară, se referă la „testicul“. Insist puţin asupra acestui aspect, pentru că, în limba noastră populară din zona argotică, există încă un cuvînt, cunoscut de toată lumea, care astăzi este consemnat şi în DEX. Spre nemulţumirea pudibonzilor, desigur. În mentalitatea românească, cine e purtător de aşa ceva este de lăudat. Cuvîntul a fost preluat şi de „critica literară orală“, fiindcă am auzit pe unii critici spunînd, iar nu scriind, că Hortensia Papadat-Bengescu, de exemplu, „are coaie de prozator“. Dincolo de misoginismul subsidiar, sintagma este un argument în favoarea talentului de necontestat al doamnei, din moment ce a fost în stare să creeze o Lume.

"Iubirea este o lipsă“

Dacă iubirea, la cei vechi, era semnul unei „nedesăvîrşiri“ înseamnă că prin iubire omul doreşte să se împlinească, deoarece se zice că el vede în ceea ce iubeşte ceva superior. Şi, în felul acesta, Eros ne generează nevoia de contemplaţie şi de cunoaştere, dincolo de realitatea crudă a morţii şi a repetatelor naşteri, de care vorbea Diotima, în Banchetul lui Platon. Erosul platonician, ca daimon, ca mijlocitor între om şi zeu, tinde să unească „lumea sensibilă“, adică pe aceea dată nouă prin simţuri, cu „lumea inteligibilului“, unde locuiesc „ideile“ (arhetipurile, paradigmele), care sînt eterne, imuabile, perfecte. Oricum am spune‑o, Erosul stîr­neşte în om interesul pentru cunoaştere. Dar iubirea este, înainte de toate, o „lipsă“, care naşte în om nevoia de împlinire. Însă ea nu este totuna cu „prietenia“. Aristotel, în Etica nicomahică, aşază iubirea în sfera moralei şi eticii, iar nu în cea a instinctului, ca Platon, care transformase această „emoţie“ umană într-o forţă cosmică. În lucrarea amintită, filozoful născut în Stagira vorbeşte despre „iubirea de prietenie“, pe care el o numeşte philia, deoarece aceasta apare, din punctul său de vedere, între oamenii care practică virtutea.

Alexander Baumgarten, în 7 idei înrîuritoare ale lui Aristotel (Editura Humanitas, 2012), preciza că, pentru Stagirit, prietenia este altceva decît camaraderia sau iubirea utilitară. Comentînd pe Aristotel, în continuare, Baumgarten afirmă că, prin prietenie, „omul are experienţa unui sine multiplicat şi a unei unităţi multiple. Prietenul este celălalt eu. Unitatea lor e divină“. Capacitatea de a fi prietenul cuiva ţine aşadar de nobleţea şi de frumuseţea sufletului, susţinea Aristotel… Aş mai spune că prietenia, asemenea iubirii, are nevoie de reciprocitate ca să se împlinească… Dar există şi lipsa reciprocităţii în iubire sau în prietenie, după cum se ştie. Mai sînt, poate, şi oameni cu veleităţi de sfinţi, care iubesc sau fac bine altora „cu de-a sila“. Ceea ce ar putea deveni plictisitor şi chiar inutil. Astfel de porniri generoase au dus astăzi la meditaţii paradoxale, de tipul: „Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită“.

Însă dincolo de generozitatea acestor idei născute de mult şi care ne-au dat şi nouă de treabă pînă astăzi, e bine să ne întrebăm unde mai „greşesc“ uneori filozofii atunci cînd meditaţia lor despre bine, adevăr, frumos, dreptate, iubire, prietenie etc. nu prea are acoperire în lumea concretă. Fiindcă, de exemplu, mai mult decît societăţile cu regim totalitar, cele democratice sînt pîndite mereu de pericole majore. Să nu uităm că, în Germania, Hitler a fost ales, pînă la urmă, în mod democratic. Iar iubirea de prietenie, de care vorbea Aristotel, nu se naşte numai între oamenii care practică virtutea, cum îi plăcea filozofului să creadă. Fără ochiul vigilent al societăţii civile, în fruntea statelor democratice se pot instala, cum cu tristeţe îmi place să spun, confrerii ale mincinoşilor sau ale hoţilor, cărora nici prin gînd nu le trece să conducă o ţară (sau lumea) pentru binele celor care i-au ales. Prostia, lipsa de cultură şi de educaţie, subiectivitatea electoratului sînt semne că democraţia are defectele ei, semnalate chiar din Antichitate de unii gînditori, precum amintitul Platon. Marile şi generoasele idei la care încă ne închinăm, uneori cu pioşenie, sînt mereu în pericol, iar pentru pesimişti, acestea par mai întotdeauna utopii…

Chiar dacă nu mi-am propus aici să dezbat iubirea de Dumnezeu, adaug totuşi în treacăt paradoxul că, în Evul Mediu, cu cît iubirea de Iisus şi de Tatăl era mai aprigă, cu atît rugurile Inchiziţiei sfîrîiau mai tare… Dar ce mai putem spune despre „războiul lumilor“, de astăzi, dintre jihadişti, pe de o parte, şi creştini (şi evrei), pe de alta? Pentru exemplul unui război mai degrabă religios nici nu trebuie să ne raportăm la Evul Mediu, ci să ne aducem aminte de recentul conflict din Europa „civilizată“, adică din fosta Iugoslavie, din ultimul deceniu al secolului trecut, şi de gropile comune în care combatanţii şi-au îngropat „duşmanii“. Cam ăştia sîntem noi, oamenii.

Multe dintre informaţiile din rîndurile de mai sus vin din cercetările altora, ca de obicei. Ele sînt „semne din cărţi“. Unele idei (cum sînt cele din Legile lui Platon sau din Etica nicomahică a lui Aristotel), pe care le‑am adaptat necesităţii intime a propriului discurs, am avut bucuria să le întîlnesc într-o lucrare de doctorat, devenită carte, semnată de Daniel Jitaru, Iubirea ca esenţă a umanului (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2016), pe care o recomand în egală măsură celor care dau de ea, fie şi din întîmplare, cît şi celor care se plictisesc uneori „să joace jocuri“ pe smartphone. 

Dan Petruşcă este profesor de literatura română.