Momente şi teste(re)

Integrarea mea culinară era, pînă în acel moment, la cîţiva ani de Coree de Sud, una culturală

manual al adaptării, gradual, cu neobişnuinţele. Îmi plăcea oarecum amestecul

de dur şi delicat, al bucătăriei coreene. Eram obişnuit să văd prin pieţe, băltind în lighene banale sau pe tarabe unsuroase, produse dintre cele mai neobşnuite, dar nu ajunsesem la atîta dezinhibare culinară încît să caut neobişnuitul cu orice chip. Nici nu e stilul meu. 

Nimeni dintre colegii coreeni nu făcuse pasul. Auzisesem, fireşte, de mitologicalele haioase cu alergatul de cîini în jurul hotelurilor de către bucătari rămaşi fără materie primă, sau de lucruri mai realiste, cum ar fi piaţa de cîini de la Moran, o suburbie a Seulului, sau de unele mai tradiţionaliste, cum ar fi proprietăţile terapeutice ale consumului, mai ales după intervenţii chirurgicale. Ştiam de la cei care o consumaseră că e scumpă şi că nu are un gust pronunţat. Neobişnuitul e, am învăţat în multe contexte, fără accente. 

Dar iată-ne, în acea iarnă coreeană – colegul coreean, o bursieră venită din România şi cu mine –, într-un cartier culinar seulez. „Azi vom servi cîine“, mă anunţă fără nici un preambul profesorul coreean, „ea vrea să guste înainte să plece“ (era la finalul stagiului). Cum verbul acesta, „a gusta“, era folosit de colegii coreeni în aceleaşi contexte oblojitor-minimalizante deprinse pe la ospeţele late din România, un pasager îngheţ mi-a coborît în oase. Las la o parte că nu m-a întrebat dacă vreau sau nu, eram în plin dans muto-strîmb şefesc „nu te-ntreb, căci ştiu că nu prea protestezi, deci vrei“. Nu-mi plac deloc presupunerile de acest tip (cui îi plac?!) şi de cele mai multe ori nu zic nimic din timididate, naivitate, încredere cam oarbă, politeţe, toate într-un evantai, paradoxal, cam asiatic, oricum blocant şi de pe urma căruia am tras mai multe decît o cină

Dar uneori nu zic şi pentru coeficientul poetic al chestiunii, că deh… 

„Dar, mai întîi, mergem la caracatiţă crudă.“ Am răsuflat uşurat, mai mîncasem. Aşa că am intrat în restaurant, încălziţi de aburii evaporaţi gros din inoxul meselor, ne-am aşezat şi am aşteptat comanda. Dacă ţin bine minte, caracatiţa, vie şi întreagă, a venit înmuiată într-un bol cu supă şi nu cum mai văzusem, îmbucătăţită fin pe o farfurie şi stropită cu un sos de miere şi piper. Vine chelnerul, ia tacticos animala din zeamă, o execută

cu foarfeca şi cîteva bucăţi mari de tentacule se reîntorc uşor ameninţător în zeamă. Iau una fără teamă. Doar mai mîncasem, doar mai simţisem cartilagiile şi micile ventuze zbătîndu-se scurt între papile. „S-o mestecaţi repede“, mă avertizează colegul coreean. O prind între beţigaşe, mă uit o clipă dubitativ la inervări şi o arunc în fundul gîtului.

ca de jeleu Haribo lăsat la soare şi toate micile tentacule s-au lipit cu ultima zbatere de fundul gîtului, toate, pînă la ultima, într-o disperare. Sufocare, scurt ţipăt, senzaţie de leşin, rîsete nervoase ale comesenilor. Moment de ezitare, de etichetă, dar nu, tot mîna salvatoare trebuie să intervină şi să execute extracţia. 

Ies vlăguit şi cu nervii întinşi deja. Urmează cîinele şi, brusc, nu mai văd în minte decît ochii atenţi şi blînzi ai Soniei, cîinele- lup al adolescenţei, la aport. Ne aşezăm, de data aceasta la o masă pe jos, colegul coreean de cealaltă parte a mesei, ţeapăn, spate drept, profesoral. Comandă, iar aşteptarea e din ce în ce mai apăsătoare. În fine, vine şi bolul mare de inox, verde tot de la patul de ceapă plutind într-o supă indistinctă, iar deasupra, dreptunghiuri de carne, tăiate şunculiţă ţărănească, aşteptînd să fiarbă înăbuşit. Nici conversaţia de umplutură, nici familiaritatea dată de farfuriuţele cu frunze de salată ori usturoi şi sosuri nu puteau calma brusca anxietate provocată de dreptunghiul de carne clocotind uşor deja, gata, îmi imaginam, să se gonfleze popcorn în orice moment. Mai simţeam şi ochii colegului coreean ca nişte beţigaşe de fier: ia, mănîncă sau nu mînca. În fine, urmez ritualul compoziţiei: iau frunza de salată, aşez una cîte una legumele. Iau şi dreptunghiul de carne, căruia, cu toate simţurile întinse la maximum, îi simt deja textura alunecoasă între beţigaşe. Respir şi încep să mestec. Mai întîi alunecă frunza de salată, apoi o frîntură de usturoi, apoi morcovul, dar dreptunghiul nu se dă dus deloc. Mai fac o compoziţie, poate-poate cea de-a doua o va convinge pe prima să alunece mai uşor. Trebuie să recunosc că nu mi-aduc aminte dacă a alunecat sau nu. E posibil. Colegul coreean se ridică, pretextînd ceva, şi mă întorc spre partenera de masă: „Îţi place?“. Îmi face semn, albă ca varul, că nu. Decid că nu se mai poate îndura chinul şi aşez cît pot de delicat restul într-un şerveţel. Colegul coreean se întoarce, cu aerul superior pe care i-l ştiam în unele momente lucind sub ochelari, că ştie ce-am făcut în lipsă. 

Ieşim în aerul rece şi-mi vine să-i povestesc colegului coreean de legenda urbană a micilor cu carne de cîine din comunismul românesc. Mă abţin, e deplasat, încerc doar să-mi imaginez ceva, întinderile albe din

orice.  

Foto: B. Tănase