Modestia este una dintre pierderile esenţiale ale secolului XXI - dialog cu Ioana PÂRVULESCU

Ține cursuri de literatură română modernă la Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat romane (Viața începe vineri, Viitorul începe luni), eseuri (În intimitatea secolului 19, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Alfabetul doamnelor și altele), volume de poezie (Lenevind într-un ochi, Cum continuă povestea), a tradus cărți și a coordonat antologii și colecții. Ioana ­Pârvulescu este un personaj aflat tot timpul în intimitatea literaturii.

Ai publicat romane, eseuri, volume de poezie, ai tradus cărți nu ușor de tradus. În ce gen te simți cel mai bine?

Mă simt bine scriind pur şi simplu. Iar în momentul de față, cînd nu am prea mult timp pentru scris, mi-e dor de scris ca de un om. Un om drag pe care nu pot să-l văd, pe care sînt împiedicată să-l văd săptămîni în șir. În rest, n-aș putea spune că am o parcelă favorită, din scris. Fiecare mi-e bună la ceva, cîndva, cumva. Cel mai plăcut îmi e, totuşi, să scriu roman, pentru că evadarea este totală, și adunarea rămășițelor vieții tale în acest loc anume care este romanul e forma cea mai acaparantă de scris.

Apropo de roman. În curînd îţi vor apărea încă două traduceri ale romanului tău de debut...

Viața începe vineri este un debut tîrziu, care mi-a cerut o anumită doză de curaj; cu cît debutezi mai tîrziu, cu atît ai nevoie de mai mult curaj; cînd ești tînăr, ești inconștient și-ţi dai drumul în apele literaturii fără probleme. A fost o carte norocoasă, cum spun jucătorii de cărţi împătimiţi, a luat un premiu al Uniunii Europene. Înainte de a lua premiul fusese deja tradusă în suedeză la Editura Bonnier, mai precis la o secțiune a acestei edituri, numită 2244, care se ocupa de literatura din jurul Mării Negre (2244 de metri e, pentru cine nu ştie, adîncimea maximă a Mării Negre). Premiul te propulsează, dacă editorii te aleg, în zona traducerilor, dar nu e deloc obligatoriu. Am avut bucuria să mă aleagă peste 10 editori. Cartea a apărut deja în maghiară, în sîrbă, în croată, iar acum s-a tradus în franceză și urmează să apară, în mai, la Editions du Seuil. În iunie va apărea la o editură din Anglia, după care mai sînt anunțate și altele. Lucrul acesta m-a încîntat de‑a dreptul şi iată de ce: acum personajele mele știu mai multe limbi decît mine, limbi în care nici nu visam eu că vor vorbi.

Premiul Uniunii Europene, care are niște condiții foarte clare, este acordat mai multor autori din țările europene, deschizînd astfel calea dialogului și comunicării culturale. Nu se dă unor autori deja vizibili, adică avînd multe traduceri. Poţi da un exemplu de roman românesc  care ar trebui tradus?

Am să spun, în speranţa că mă vor auzi şi traducătorii, că Radu Paraschivescu e un autor de talie europeană şi, spre ruşinea noastră, nu este încă tradus nicăieri. Dintre romanele lui favoritul meu e Fluturele negru, despre Caravaggio, dar toate celelalte sînt la fel de tentante. Semnalez şi debutul lui Andrei Cornea, cu Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, un roman extrem de actual ca temă, extrem de bine scris şi ieşind din rînd. Îi menţionez doar pe ei doi pentru că n-au fost încă traduşi deloc şi asta ar trebui reparat. Pentru mine, traducătorii sînt niște persoane admirabile, îi preţuiesc din toată inima. Iar acum am avut ocazia să vorbesc cu niște traducători extraordinari: doamna Jeana Jarlsbo, prima mea traducătoare, Koszta Gabriella, care mi-a tradus cartea în maghiară, Ðjura Miocinovic, în sîrbă, Ivana Olujic şi Luca-Ioan Frana care mi-au tradus-o în croată, Marily Le Nir, în franceză și Alistair Ian Blyth, în engleză – şi am conștientizat ce muncă enormă există în traducere. Nu cred că există traduceri ușoare. O traducere presupune niște alegeri la fel de importante precum le are și romancierul, pentru că a scrie bine înseamnă a şti să alegi. Un om ezitant nu ajunge să termine nici o carte, celebrul caz din Ciuma lui Camus. De multe ori traducătorii te ajută. Nu există cititor mai aprig sau mai necruțător decît traducătorul: observă orice imperfecțiune. Dar ei se şi împrietenesc cu cartea ta și cu personajele tale, intră în marea ta familie, din care fac parte şi personajele. Un traducător îți poate salva o carte sau ți-o poate distruge sau ridiculiza. Traducătorii nu sînt însă niciodată scoşi la rampă şi să li se spună: Chapeau!

Traducerea cărților ți-a dat ocazia să călătorești și să cunoști cîteva medii literare din alte țări europene. Cum e în mediile literare în care ai fost?

Avem griji, necazuri şi ţeluri comune. Am întîlnit autori și editori din Europa și, dincolo de orice, aceasta a fost marea bucurie, pentru mine. Am ajuns în țări în care altfel n-aș fi ajuns sau pe care n‑aș fi avut ocazia să le cunosc așa cum le‑am cunoscut cînd m-am dus să-mi lansez cartea: am fost la Budapesta, la Belgrad, la Zagreb. Sînt locuri în care aș fi ajuns mai greu sau deloc (căci noi, cei născuți în comunism, am avut totdeauna nostalgia marilor capitale – Paris, Londra, Roma, Berlin). Am descoperit în aceste țări niște oameni foarte asemănători nouă, care au însă experiențe istorice relativ diferite. Cu această ocazie mi-am nuanțat părerile despre țările est-europene – eu credeam că sîntem identici, dar am constatat că istoria ne-a oferit reţete diferite. La Belgrad, de pildă, am întîlnit niște oameni extraordinari – editoarea mea, traducătorul, foarte prietenoși, ne-am simţit de parcă ne-am fi cunoscut din copilărie. Dar am constatat că acolo este un bulevard care se numește Gavrilo Princip. Nu mi-a venit să cred că este vorba despre cel pe care îl știm de la atentatul de la Sarajevo. I-am întrebat cum se explică faptul că au dat numele lui unui bulevard – o persoană care pentru restul Europei a declanşat Marele Război, primul dezastru, primul carnagiu al secolului XX. Mi-au răspuns că acest tînăr – știm cu toții că în tinerețe se fac mari greșeli – este, pentru sîrbi, un martir. Și că, oricum, războiul ar fi izbucnit și fără contribuția lui Gavrilo Princip. Probabil că ar fi izbucnit, dar cert este că el a omorît oameni. Să dai unui bulevard numele cuiva care a omorît (atenţie, nu în război, ci declanşînd un război!) e foarte straniu. Dar faptul că am putut vorbi deschis cu ei despre aceste lucruri a fost un eveniment: poți afla direct niște lucruri care te fac să înțelegi mai bine sentimentele oamenilor. Şi trebuie spus că nici ei între ei nu aveau strict aceleaşi păreri „istorice“. Judecata globală e imposibilă cînd te duci în vizită pe la vecini.

Unde găsești spiritul european comun, dincolo de diferențe?

La nivelul importanței acordate culturii și cărții. Dacă închidem cartea, Europa dispare. Sper ca, vorba lui Eco, Europa să nu scape de cărți niciodată. Europa este un titlu (de glorie) şi el stă scris pe o carte plină de viață. Nu o carte-colivie, cum spunea Kafka despre unele cărţi proaste. Europa e o carte bună, deschisă, și depinde de noi ce continuare îi vom da sau dacă vrem să sfîrşim urît şi repede povestea ei.

Ai scris o carte foarte frumoasă, În intimitatea secolului 19. Ce tip de umanitate ai descoperit în lumea aceea?

Oameni de omenie. Îmi vine în minte o definiție dată de Caragiale omeniei: sentimente plus caracter. Astăzi, avem ori doar sentimente, ori, deşi mai rar, caracter lipsit de emoţie. Cred că un echilibru între ele e necesar. Unii vor spune că idealizez acea epocă. Nu o idealizez deloc, e numai o chestiune statistică (am avut un străunchi statistician şi măcar lecţia asta o ştiu): mai mulți oameni erau de omenie atunci decît sînt acum. Mai tîrziu, Camil Petrescu a făcut o remarcă asemănătoare: că iubirea adevărată cere şi inteligență. Oricum, îți trebuie ceva în plus față de sentimente, care nu sînt suficiente. În secolul XIX oamenii tindeau către acest amestec optim.

În plus, cartea ta arată că oamenii aceia construiau. Și o făceau cu modestie.

Cred că modestia este una dintre pierderile esenţiale ale secolului XXI. (Ajută şi Facebook-ul). Mă gîndeam într-o zi la cum scriau și cum își prefațau scriitorii noștri cărțile. Caragiale și-a intitulat volumul Momente, punîndu-şi scrisul sub semnul trecătorului. Vorbea cam aşa: „Poftim de mai scrie mofturi fără inspiraţiune!“  Ion Ghica spunea la un moment dat că, dacă toți scriitorii ar fi grozavi, n-ar mai fi diferențe între ei, dar, din păcate, „nu putem toți plana ca acvile“ şi ne ruga să fim toleranţi cu scrierile lui. Mai e și celebra prefață a lui Creangă la poveștile lui: „Iubite cetitoriu, multe prostii vei fi citit de cînd ești; cetește, rogu-te, și pe aceste și unde-i vedea că nu-ți vin la socoteală, ie pana în mînă și dă tu la iveală altceva, că eu atîta m-am priceput și atîta am făcut“.

Astăzi toată lumea vrea imagine publică și promovare. Lumea editorială a devenit o industrie, e nevoie de lansări, de gălăgie multă în jurul cărților. Nu te simți bine în această lume?

Nu întotdeauna. Joc jocul, pentru că îmi dau și eu seama că nu se poate altfel. Bănuiesc că și Ion Ghica, și Ion Creangă ar fi jucat astăzi jocul. Caragiale îl juca de-atunci – așa cum demonstrează cartea regretatului nostru profesor Florin Manolescu, Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii. Dar în același timp nu-i lipsea coarda modestiei. Bănuiesc că orice scriitor, oricît de mic, din secolele trecute, dacă ar fi proiectat astăzi, ar trebui să iasă la rampă. Dar pe de altă parte nu pot să nu tînjesc după vremea cînd această meserie nu implica o prezență scenică: nu trebuia să-ți explici cărțile, nu trebuia să le adaugi ceva, să canalizezi lectura, ci puteai foarte bine să taci asupra lor, să nu te știe nimeni, să nu-ți știe nici chipul, nici vocea. Scriitorul îşi păstra misterul. Noi predăm la facultate, la masteratul de Teoria și Practica Editării, despre textele de pe coperta a IV-a a cărţilor, și știm că ele trebuie să „agațe“, să spună cît mai mult în cît mai puține cuvinte. Dar în inima mea există nostalgia după cărțile cu coperta a patra albă. Mi-ar plăcea să inventeze cineva o colecție cu cărți care vorbesc singure despre ele, doar prin conţinut. De fapt, toate cărțile vorbesc singure despre ele, nu au nevoie de cîrje. Numai că cititorul a fost obișnuit în ziua de azi să i se dea cîteva cîrje și să fie ajutat să meargă prin carte. Or, asta poate provoca multe încurcături şi, de altminteri, te poate ajuta să şi cazi.

Foto: E. Enea