MNAC 2014 - noi începuturi

Două fotografii şi o replică într-un video mi-au atras mai mult ca orice atenţia la inaugurarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care a avut loc pe 27 noiembrie. Din 2014, MNAC are un nou director, pe artistul şi criticul de artă Călin Dan. Cinci expoziţii, la parter şi pe fiecare dintre cele patru etaje, cinci voci extrem de diferite, un exces vizual destul de greu de comprimat într-o cronică. Şi destul de greu de digerat într-o vizită unică la muzeu. Poate că nici nu este acesta rostul lor. Ele încearcă mai degrabă să evalueze condiţia MNAC după 13 ani de existenţă şi după 10 ani de prezenţă în interiorul Palatului Parlamentului. Nu o fac printr-un discurs ferm, scris, ci prin cîteva linii curatoriale asumate. Una dintre acestea se resimte în expoziţia „Noi începuturi. Achiziţii recente ale Muzeului din Belgrad“ (curatori: Sandra Demetrescu, Misela Blanusa). Deşi la început, pe hîrtie, am privit-o ca pe un obiect straniu în peisaj (de ce noile achiziţii de artă din Belgrad la aniversare?), odată vizitată m-a făcut să înţeleg că funcţionează precum o declaraţie de asumare a unor limite şi a unor fragilităţi. Şi că, sper eu, deschide într-adevăr către discuţii şi analize viitoare despre condiţia muzeului de artă contemporană, în Europa Centrală şi de Est, despre stabilirea unor puncte de reper. Un workshop internaţional – mai mult decît o conferinţă statică – în jurul acestei teme ar fi mai mult decît necesar şi ar putea furniza răspunsuri la probleme comune.

În expoziţia „Învăţămîntul artistic bucureştean şi arta românească după 1950“, organizată de Adrian Guţă, am apreciat tocmai absenţa unor direcţii cronologice constrîngătoare clare şi ambientul creat, apropiat de cel al instalaţiei. Expoziţia reuşeşte să capteze spiritul mai multor generaţii care s-au succedat – fie ca profesori ai Şcolii ori doar elevi – şi care intră acum împreună în arenă. În acelaşi timp, istoria şcolii şi fragmente din arhiva ei, cu documente şi fotografii, ar fi putut constitui o componentă importantă pentru întregul discurs. Pe lîngă aceasta, o punere în context a şcolii de artă odată cu intrarea în comunism – în raport cu celelalte şcoli de artă din ţară – mi se pare şi ea un punct de pornire interesant. În contextul relaţiei maestru-elev, o lucrare la care, ca vizitator, vibrezi puternic este cea a Getei Brătescu şi influenţa pedagogică pe care profesorul Camil Ressu a avut-o asupra ei.

Catalogul expoziţiei Şcolii va apărea curînd, aflăm chiar din expoziţie. E de aşteptat să existe cîteva decizii legate de editare: nu neapărat un catalog greu şi pe hîrtie lucioasă. Ci o publicaţie care îşi asumă puţin şi condiţiile prezente ale facultăţii de artă. De asemenea, şi această expoziţie ar putea construi dezbateri viitoare: despre condiţia Şcolii de artă astăzi, în general. Care mai este rolul Şcolii în formarea artiştilor? S-au schimbat practicile de învăţare, raporturile maestru-elev? Care este modelul dominant în procesul de predare? Expoziţia departamentului de foto-video al facultăţii, înfiinţat în 1995, o secţie care a dat importante nume de artişti vizuali contemporani, suferă prin absenţa unui spaţiu adecvat. Locul de expunere, etajul IV, e înghesuit, lucrările stau ca într-un salon, sînt greu de urmărit. What about y[our] memory îi aparţine regretatei Ioana Nemeş, una dintre elevele Şcolii, o artistă devenită deja memorie. Lucrarea ei dă, fericit, titlul acestei expoziţii curatoriate de Irina Cios şi Iosif Király.

Cele trei lucrări despre care spuneam la început că mi-au atras atenţia, împreună, deşi plasate în show-uri diferite, trasează metaforic o aură a MNAC în 2014. Este vorba de o replică din filmul Restricted sensation, 2011, al artistului Deimantas Narkevicius, din expoziţia curatoriată de Călin Dan, „Dulapul şi Muzica“. „We have to perform a check“ îi spune – oarecum agresiv şi totuşi amuzat – poliţistul unui om de teatru aflat în arestul poliţiei, acuzat de homosexualitate, în Lituania socialistă a anilor ‘70. Timorat, acesta refuză să îşi dea jos toate hainele, are loc şi o scenă de violenţă care sugerează un moment coregrafic. Dar pînă la urmă cedează şi face ceea ce i se spune. Puterea „trebuie“ jucată, trebuie mimată, aşa cum, odată cu orice acces în Palatul Parlamentului, autoritatea trebuie să îşi facă simţită prezenţa, să se impună în faţa ta. Apoi, este fotografia In transis... (1983) a artistului Mihai Oroveanu, pe care Adrian Guţă o alege pentru expoziţia sa. Aşezată în direcţia privirii, ea constituie un indiciu esenţial. Fondatorul şi directorul muzeului pînă la dispariţia sa fulgerătoare în 2013, Mihai Oroveanu visa să construiască un Muzeu al Fotografiei, deţinea o impresionantă arhivă de fotografii şi a reprezentat spiritul MNAC-ului. Cu o formaţie intelectuală impresionantă, personalitatea lui este imposibil de comparat cu a oricărui alt director de muzeu. Cea de-a treia lucrare se află în expoziţia „Dispoziţii în timp şi spaţiu“ (curator: Adrian Bojenoiu) şi este o contribuţie a curatorului şi directorului Cabaret Voltaire din Zürich, Adrian Notz. Fotografia grupului de artişti, scriitori, curatori care au participat în prima ediţie a Bienalei Mobile, în Oltenia, poate intra în proprietatea oricărui vizitator sub formă de afiş. Ea are alături fotografia de grup a dadaiştilor, de la începutul secolului trecut. Nu întîmplător, în 2015 se împlinesc 100 de ani de dadaism.

Pe 19 iulie 2001, ia fiinţă Muzeul Naţional de Artă Contemporană, prin fuziunea Oficiului Naţional pentru Documentare şi Expoziţii de Artă cu Departamentul de Artă Contemporană al Muzeului Naţional de Artă al României. Trebuie să amintim crearea, în 1994, a Departamentului de Artă Contemporană din cadrul MNaR, alături de secţiuni similare şi active în muzeele de artă din Arad, Sibiu şi Timişoara. Începînd cu 2002, MNAC are un sediu provizoriu în Casa Kalinderu şi la Galeria Etaj 3/4 din clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti. Kalinderu Medialab a fost „primul laborator media din România şi unul dintre primele spaţii din Estul Europei dedicate creaţiei şi expunerii lucrărilor multimedia. Interdisciplinaritatea, dialogul, experimentul video şi fotografic, instalaţia şi arta digitală au făcut din Kalinderu Medialab o structură vie, adaptată diverselor proiecte ş...ţ. În octombrie 2004, noul sediu al MNAC şi-a deschis porţile în aripa E4 a Palatului Parlamentului. Patrimoniul artistic a fost constituit din fondul de lucrări al fostei Secţii de Artă Contemporană a Muzeului Naţional de Artă al României“ – aflăm dintr-un istoric al muzeului, accesat online în urmă cu cîteva luni, dar inactiv astăzi.

Odată cu mutarea MNAC-ului, două au fost principalele probleme care au născut nesfîrşite discuţii în contradictoriu pe scena de artă. Prima este amplasarea considerată politică a muzeului în Palatul Parlamentului/Casa Poporului. Despre ea s-a scris şi s-a vorbit mult, Dan Perjovschi fiind vocea care a jurat să nu intre niciodată în acest muzeu (ceea ce ştiu mai puţini este istoria unui proiect artistic niciodată realizat. Artistul bulgar Nedko Solakov îi propune lui Dan Perjovschi să îl care în spate prin muzeu. Acesta refuză. Îi propune apoi să deseneze în locul lui. Un nou refuz). Pe scena de artă internaţională s-a auzit frecvent despre muzeu tocmai din aserţiuni negative sau la condiţional optativ, niciodată la prezent: despre ce nu e muzeul, despre cum ar trebui să fie, despre deschiderea – conceptuală şi concretă – pe care acesta ar trebui să o aibă. La nivel curatorial, problema principală a muzeului a fost întotdeauna absenţa unei colecţii permanente care să îi ofere o coloană vertebrală, şi această discuţie s-a axat mult şi pe o alta, cea a achiziţiilor pe care muzeul le-a făcut. Ce se află, de fapt, în colecţia muzeului? Pe ce ne putem baza pentru o expunere permanentă? Pe parcursul anilor, ne-am întîlnit cu expoziţii temporare la MNAC, organizate de Mihai Oroveanu cu opere din colecţia muzeului; acum, odată cu expoziţia istoriei Şcolii, din nou, multe dintre ele ies iar la suprafaţă – opere pe care nu ai şansa să le vezi decît în fotografii şi cataloage, cum e, de exemplu, cazul instalaţiei lui Mircea Spătaru, prezentă într-o expoziţie-reper pentru momentul 1990, solo-show-ul artistului de la Sala Dalles (spaţiu de expoziţie ce aparţine tot muzeului). Dar care e colecţia pe care fundamentăm o posibilă expunere viitoare?

MNAC te pune întotdeauna foarte mult la treabă, nu îţi oferă decît fragmente de realitate, fragmente de istorie. Lucrurile au evoluat de la sine aşa, altele au fost blocate de birocraţie, scandaluri mai mari sau mai mici, pe care scena de aici le alimentează, au fost perpetuate, oameni valoroşi pentru muzeu au cedat şi au plecat etc. Mai mult ca oricînd, acum, muzeul ar trebui să devină transparent, să devină o instituţie fără multiple vulnerabilităţi. Nu pare un lucru uşor de realizat. Această aniversare ar fi putut fi mai vocală. Ne-a fost asigurată cîte o expunere pe fiecare etaj. Muzeul e plin cu lucrări de artă. Dar o dezbatere publică despre statutul muzeului de artă, în general, şi al MNAC-ului, în particular, o publicaţie cu un istoric clar al lui şi cu direcţiile viitoare – toate acestea încă lipsesc. Muzeul a lansat un apel de proiecte către curatori, stabilind şi cîteva orientări viitoare. În februarie, se vor afla rezultatele. În paralel, activitatea Salonului de Proiecte şi a spaţiului Platforma continuă la MNAC Anexa.

Fără o colecţie permanentă, e imposibil pentru un muzeu de artă contemporană să păstreze legătura între prezent, trecut şi viitor – afirmă istoricul de artă Claire Bishop într-un eseu-manifest intitulat „Radical Museology or, What’s «Contemporary» in Museums of Contemporary Art?“, publicat în 2013 în Marea Britanie, în compania unor desene de Dan Perjovschi.

Daria Ghiu este critic de artă; dr. în istoria artei cu o teză despre participarea României la Bienala de la Veneţia.