Minorităţile etnice în artele majore

Reprezentarea minorităților în arta românească apare cu o frecvență mare încă de la începuturile modernității, în compoziții și scene de gen sau studii de portrete la majoritatea artiștilor activi în România. Mozaicul etnic este foarte apreciat de artiști, care l consacră atît în lucrări de artă celebre, cît și în serii dedicate. 

Cele mai multe reprezentări ale minorităților în artele vizuale au fost făcute din perspectiva exotismului, concentrîndu-se fie pe ideea pitorescului, fie pe atribute sau caracteristici ale fascinantelor descoperiri ale alterității. Lucrările de artă cu astfel de teme (cele mai îndrăgite iau forma reprezentărilor de țigăncușe, odalisce, evrei croitori, cafenele turcești ori cimitire tătărești) au fost expuse în mare parte în perioada interbelică în Saloanele oficiale și apoi și-au găsit drumul, prin intermediul colecționarilor privați, în actualele muzee de artă.

Pe de altă parte, au fost remarcate de către istoricii de artă contribuțiile specifice ale grupurilor etnice în definirea unor curente și stiluri în artele vizuale și nu numai (teatru, literatură, arhitectură etc.). Rolul jucat de artiștii evrei în avangarda locală și universală depășește frontierele teritoriale și tendințele naționaliste ale țării lor natale.

„Salutări din România“

Ilustratele din seria intitulată „Salutări din România“ editate în perioada interbelică şi circulate pînă la începutul epocii comuniste reprezintă imaginile exotice ale unor exponenţi ai minorităţilor – evreul, ţiganca, tătarul, turcoaica, lipoveanul, rutenanul, săsoaica etc. Uneori, chiar reproducerile de artă au devenit celebre și au fost larg răspîndite prin intermediul cărților poștale. De exemplu, numeroase ediții ale lucrării Țigăncușă a lui Theodor Aman au fost distribuite (începînd cu sfîrșitul secolului al XIX-lea, inclusiv în perioada comunistă, pînă în prezent) și într-o mare varietate de genuri: litografie, țesătură, metaloplastie, print etc. În plus, imaginea iconică a țigăncușii lui Aman a fost transformată chiar și în numeroase goblenuri artizanale, comercializate ca atare în magazinele de profil.

Un fapt semnificativ este acela că o mare categorie de colecționari de artă și mecena renumiți ai României moderne aparține minorităților etnice: Eugeniu Carada, Alexandru Bogdan-Pitești și Marcu Beza cu rădăcini aromâne; armenii: Vasile G. Morțun, Krikor Zambaccian, Hrandt Avakian, Garabet Avachian și Hurmuz Aznavorian; evreii Josefina și Eugen Taru, Sandu Lieblich, Sorin Schächter, Elisabeta și Moise Weinberg; turcii: Nicolae Kalinderu etc. Prezența lor poate fi observată inclusiv în alcătuirea Muzeului Colecțiilor de Artă, parte a Muzeului Național de Artă al României. Aceștia au o importantă contribuție nu doar prin activitățile lor de mecenat sau colecționare, cît mai ales prin formarea și impunerea gusturilor și tendințelor, ceva ce astăzi numim trendsetter.

Mirajul Orientului

După războiul din Crimeea, mari comunități de tătari au migrat în Dobrogea. Împreună cu turcii și bulgarii, ei vor forma principalele minorități din regiune, pînă în secolul al XX-lea. Situîndu-se în zonele slab populate din Dobrogea, cu peisaje asemănătoare cu cele de stepă familiare acestora, tătarii musulmani și-au lăsat amprenta specifică.

Datorită includerii Cadrilaterului între granițele României prin tratatul din 1913 (după războaiele balcanice din 1912-1913) și căderea Imperiului Otoman în 1918, artiștii au început să descopere cultura orientală. Cadrilaterul a rămas în România pînă după cel de-al Doilea Război Mondial. După război, în perioada comunistă și chiar după Revoluția din 1989, operele de artă din muzee erau și încă sînt etichetate ca „peisaj din Dobrogea“, în loc de „peisaj din Balcic“, sau „Palatul din Dobrogea“ în loc de „Palatul Regina Maria din Balcic“, evident din motive de naționalism ideologizat.

De-a lungul anilor, Balcic (pe Coasta de Argint) s-a dovedit a fi un spațiu care a influențat în mod decisiv creația a numeroși artiști români. Max Arnold, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Jean Al. Steriadi, Dumitru Ghiață, Nicoale Dărăscu, Ion Teodorescu-Sion, Marius Bunescu, Ștefan Popescu, Iorgulescu Yor, Vasile Popescu, Dan Ialomițeanu, Mina Byck Wepper, Lucian Grigorescu, Francis Șirato, Cecilia Cuțescu-Storck, Ștefan Biberi (Secrieni) au fost fermecați de „(…) chipul cu o mie de vrăji al Balcicului. (…) Cîte o geamie răsărea printre salcîmi, cu un minaret subţire, încins de un foişor colorat ca un turban. (…) Iar pe străzile tăcute care urcau şi coborau în piaţa orăşelului umbrită de salcîmi, la cişmele sau în cafenelele turceşti din port, o lume colorată se mişca fără grabă, cu turbane şi şalvari, cu feregele, înflorind şi mai mult decorul şi amintind de ţărmuri însorite, asiatice sau egeene…“ (v. Alexandru Busuioceanu apud „Dobruja (Dobrogea) şi arta plastică“, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale, Muzeul de Artă, Tulcea).

Regina Maria și artiștii au reușit să transforme Balcicul într-o atracție artistică și turistică. Un nou punct fierbinte, zona numită Coasta de Argint, a devenit cunoscută în capitala București și nu numai, și a continuat să genereze curiozitate și să atragă artiști și turiști în căutarea unor locuri exotice.

Tot Iser a stabilit o nouă tipologie a femeilor, cu ochi migdalați și trăsături ascuțite, bărbați cu fețe uscate și naturi meditative, atmosfere de cafenele, oameni dintr-o cultură etnică pe care a studiat-o extensiv. În compozițiile sale, o atenție deosebită este acordată articolelor vestimentare, elementelor specifice ale decorului, cu o atenție specială față de materiale și țesături.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a implicat o deplasare a populațiilor din Dobrogea și pierderea odată cu Cadrilaterul a surselor artistice de care Iser și alți artiști au fost îndrăgostiți mai bine de trei decenii.

Artiștii nu au putut continua să se întoarcă la Balcic, dar efectul profund al sursei orientale s-a resimțit puternic. Prin urmare, ei au continuat să deseneze peisajele orientale și oamenii locului, dar în ateliere din orașele lor, fie din memorie sau prin aranjarea scenografiilor interioarelor orientale și pictarea lor ca atare. Motivul femeilor tătăroaice s-a transformat în motivul odaliscei, o femeie drapată, sau semidrapată, în haine orientale, așezată în poziții specifice.

Ada Kaleh a fost o mică insulă pe Dunăre. A jucat un rol important în reflectarea statutului exotic multicultural, cu o istorie și vecinătăți geografice complicate. Cunoscută ca un port liber și un cuib de contrabandiști, Ada Kaleh s-a afirmat pentru atmosfera sa exotică și pitorească, calități reflectate în multe cărți poștale ale timpului.

Colonia pictorilor

Disputată încă între istoricii de artă maghiari și români, Școala de Pictură Baia Mare, o școală liberă de pictură, a jucat și continuă să joace rolul său în dezvoltarea artistică, atît pentru arta maghiară, cît și pentru cea românească și central-europeană. Fondată la 5 mai 1896 de către artistul Hollosy Simon (1857-1918) împreună cu un grup de studenți de la Academia de Arte Plastice din München, Școala de Pictură din Baia Mare a contribuit ca fenomen multicultural cosmopolit pentru arta și cultura mai multor țări, de a lungul timpului pînă în prezent.

Supranumit „orașul pictorilor“, Baia Mare a atras de-a lungul timpului 3000 de artiști (pictori, sculptori, artiști grafici, ceramici, designeri) din Europa Centrală și de Est, care fie au lucrat acolo temporar, fie chiar s-au mutat acolo să lucreze. Artiștii „colonizați“ la Baia Mare au organizat mai multe grupuri instituționale, cum ar fi Societatea Pictorilor din Baia Mare în 1911, Societatea Artiștilor din Baia Mare în 1937 și, ulterior, filiala din Baia Mare a Uniunii Artiștilor din România – la începutul perioadei comuniste.

Minoritățile prezentului

Odată cu recunoașterea oficială a Holocaustului în România, din 2005, o serie întreagă de monumente și memoriale au fost amplasate în orașele altădată populate de evrei, precum Cluj, Dej, Șimleu Silvaniei, Satu Mare, Baia Mare, Bistrița, Oradea, Tîrgu Mureș, Reghin, Sfîntu Gheorghe, Sighetu Marmației, București, realizate fiind de artiști precum Egon Marc Lövith, Peter Jacobi, Mircea Roman etc. De asemenea, începînd cu 2009 este realizată cu regularitate de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ seria de expoziții cu titlul „Cum a fost posibil?“, la care au participat numeroși artiști contemporani.

În diferite reprezentări istorice, abordarea exotică a fost utilizată în dezvăluirea și, într-un fel, în conservarea diferențelor dintre minoritățile etnice, ale cadrului statului național. În cele mai multe cazuri, mărimea minorității (în procente) nu contează, ci istoria relației dintre majoritate și acea comunitate minoritară.

Minoritățile au contribuit în mare măsură la diversitatea și bogăția patrimoniului cultural artistic național, fără aceste contribuții multiculturale neputînd nici măcar încerca să definim arta națională. 

Cosmin Năsui este curator, critic de artă, manager cultural, evaluator de artă contemporană. Inițiator al proiectului „100 de ani de minorități etnice în cultura vizuală din România“.