Minificţiunea zîmbetului

Foarte mult timp nu am vrut să călătoresc în afara Coreei de Sud. Locul și situația în care mă aflam mi se păreau suficient de insolite, de atrăgătoare ca să mai doresc să caut și altceva. Venisem, am mai spus-o aici, ca să fiu departe de tot ce însemnase existența mea personală pînă în acel moment. Am lucrat la universitatea coreeană, predînd româna pentru studenții coreeni, cursuri practice de conversație la ciclul de licență și uneori, cînd se înscriau și la masterat, un curs cu o tematică mai largă. Aș fi putut spune că eram în același mediu de lucru de acasă, deși nu era nici prin tematică, nici prin sistemul educațional, prin aproape nimic.

Cît am stat, cei șase ani, nu am în-vățat limba coreeană. Am „prins“, cum se spune, cîteva frînturi de con-versație de la colegi, studenți, din in-teracțiunea necesară și laxă cu microcotidianul în toate formele sale. Acum, ui-tîndu-mă în spate, îmi pare rău. Aș fi putut înțelege mai bine detaliile acelei țări, aș fi putut deveni, poate, în timpul multiculti, un cunoscător serios al unei culturi care e din ce în ce mai prezentă în plan global. Dar cît am stat acolo nu am simțit deloc nevoia să învăț limba coreeană. Vorbeam în română cu colegii coreeni din departament și cu studenții din anii mai mari, unii dintre ei cu stagii bursiere în România, de multe ori vorbind o română foarte fluentă. În rest, foloseam cotidian engleza. Am ajuns în Coreea de Sud cînd generațiile recente, generații de călători, ajunseseră deja la un grad de independență destul de ridicat față de părinții lor, ieșiți din timpuri mai retractile și adeseori naționaliste, încercate de stresul istoriei postbelice. Prezența culturală de atîtea decenii a Americii e atît de internalizată astăzi (cu toate sporadicele proteste motivate economic și naționalist) încît nu se mai pune problema, la aproape nici un nivel de funcționare a societății, a vreunei bariere lingvistice majore.

M-am întrebat adeseori de ce nu am vrut să învăț, totuși, limba coreeană. Posibilități aveam, universitatea organiza cursuri, aveam prieteni coreeni sau străini, foarte buni cunoscători ai limbii, cu care aș fi putut exersa. Nu eram însă foarte interesat să o învăț. Singurul răspuns pe care mi-l pot da astăzi este că venisem acolo complet debusolat de ritmurile vieții dintr-o Românie cu totul neașezată, în tulburul decadei postnouăzeciste, o Românie a conflictului și a polemicii sterile. Veneam dintr-o lume care nu știa ce vrea. O lume în care schimbarea era făcută de dragul schimbării, o lume în care morișca modelor civilizaționale importate politic era (e) în plin avînt. În Coreea de Sud întîlneam, din acest punct de vedere, un echilibru. Între istoria mai veche a țării și experiențele recente, între fireasca dorință de schimbare și energiile mai retrograde. Vedeam acest lucru în fiecare zi, asistam „pe viu“ la evenimente despre care citisem în cărți de teorie: mișcări feministe, drepturile minorităților, circulația migranților. Mi se părea un spectacol social absolut fascinant. Nu aveam acees la discursurile lor, dar le vedeam efectele în fiecare zi.

Dar mai mult decît atît, ceea ce mă atrăgea în Coreea de Sud era dorința celor pe care îi întîlneam, de la studenții veseli și respectuoși, fără să fie falși-scorțoși, pînă la vînzătorii din piețe de a te face să te simți integrat. Chiar vorbindu-ți în două-trei cuvinte, uneori șleampăt de haioase, și cu un zîmbet larg, un limbaj al afecțiunii lejere atît de necesară oricărui expat și mai ales unuia venit dintr-o societate postcomunistă. Pentru mine, era țara unde puteam, atunci, zîmbi. Așa că nu-mi venea să plec de acolo, nici măcar în vizite scurte prin jurul țării. Mă simțeam bine în această minificțiune a zîmbetului cotidian. Era o formă de suspendare a realității? Posibil. Nu eram însă atît de ingenuu să nu văd că relațiile sociale, instituționale erau uneori destul de dictatoriale. Că uneori se întîmplau lucruri pe care un occidental nu le-ar fi acceptat niciodată. Și pentru a nu trăi în acest ritm, am ales să nu învăț limba. Pentru a proteja o formă de afecțiune de care aveam atîta nevoie atunci. O formă a căldurii pe care o întîlneam zilnic, generoasă și lejeră, umană, firească. O formă care îți îngăduia să fii aiurit dacă voiai, să greșești și să înveți din asta, să nu te stresezi inutil. Cred și acum că mult din succesul lor ca societate se datorează acestei miniestetici cotidiene a zîmbetului care ascunde, în forme noi, o mai veche etică a armoniei. Cînd nu am mai putut să o văd, am plecat.

Foto: B. Tănase