Mic dejun la Edinburgh

A fost nevoie să ajung la Festivalul de la Edinburgh ca să aflu că o trupă de teatru a fost arestată în Belarus, cu tot cu spectatori, în mijlocul unui spectacol. Dramaturgul Mark Ravenhill (Shopping and Fucking, Some Explicit Polaroids, Faust is Dead) a făcut anunţul înainte de o lectură cu o piesă a lui şi i-a îndemnat pe cei de faţă să protesteze (o fac şi eu aici). În fiecare dimineaţă, timp de 17 zile, Ravenhill a prezentat în premieră în Fringe piese de 30 de minute scrise cu numai o zi în urmă, repetate seara cu actorii de la Paines Plough care i-au comisionat acest proiect. Gazdele de la Traverse Theatre au numit proiectul "Ravenhill for Breakfast", iar titlul era nu numai o bună găselniţă de marketing, menită să-l vîndă "pe tavă" pe unul dintre cei mai "tari" dramaturgi ai momentului, ci şi o plină de acurateţe descriere a efectului pe care îl aveau asupra spectatorilor aceste texte, foarte bine construite, tratînd fără menajamente subiectul hot al terorismului, în multiplele lui manifestări. Cu o cafea şi un sandwich în mînă intrai în sala de spectacol şi aveai parte de o abruptă introducere de dimineaţă la lumea în care trăim, un fel de revistă a presei avînd în plus "carnea" personajelor despre care se vorbeşte în articole. Un duş cu apa rece a realităţii. Apropo de apă, e greu de crezut că mai e ceva nou de aflat despre ea. Şi totuşi, am văzut la sfîrşit de august la Edinburgh un spectacol despre apă, pur şi simplu, dar şi, implicit, despre prezenţa ei magică în viaţa noastră (noi, cei care ne-am obişnuit să o risipim, să n-o băgăm în seamă, ba uneori chiar să ne batem joc de ea, uitînd cîtor oameni le lipseşte). Şi cîte se pot întîmpla cu apa şi în preajma ei! Se poate dansa în apă, se pot spune versuri (în şi despre ea), se poate sculpta în ea, dacă îngheaţă, se poate explica într-un sketch comic care îi este structura şi se poate observa cu această ocazie că felul în care atomii se asociază între ei seamănă cu relaţiile dintre oameni. Nu trebuia decît să te muţi în fiecare dintre spaţiile bizarei case-instalaţii în care se joacă spectacolul A Few Little Drops (Cîteva picături), produs de Volcano Theatre, ca să asişti la toate aceste experienţe "acvatice". Şi ştiu că unii sînt deja agasaţi de curentul pro-mediu, dar apa chiar merită ceva mai multă atenţie din partea noastră. Considerat de The Guardian ca "de neratat", spectacolul trupei Stan’s Cafe, intitulat enigmatic The Cleansing of Constance Brown (Purificarea Constanţei Brown), este construit după o reţetă care aruncă în aer orice urmă de convenţie teatrală, demonstrînd "cu probe", ca într-un adevărat proces, că nu e nevoie nici de cuvinte, nici de relaţii elaborate între personaje, nici de psihologie pentru un bun spectacol de teatru. Această înşiruire de cadre cinematografice, decupate extrem de alert, aproape năucitoare în succesiunea lor, mai ales că te trimit la epoci diferite, îi ţine conectaţi pe spectatori, care privesc totul cu sufletul la gură. Tonusul spectacolului e incredibil, tensiunea creată - la fel, iar suspansul îţi întinde atenţia ca pe un elastic. Spaţiul în care apar şi dispar ca de niciunde personajele (nu mai puţin de 72, jucate de numai 7 actori, care se rotesc între ei asemeni rotiţelor unui mecanism perfect) este de fapt un culoar lung, negru, cu uşi de ambele părţi, care se transformă radical de la o scenă la alta, proiectîndu-te în altă dimensiune de fiecare dată. La final, după ce ai trecut prin istorie ca printr-un labirint - din casele epocii victoriene pînă în lagărele americane pentru deţinuţi -, luat ca de un vîrtej, trebuie să părăseşti locul chiar prin mijlocul decorului. Forţa iluziei devine evidentă atunci cînd ea se risipeşte şi constaţi că totul e instalat în mijlocul unei biserici vechi. Cînd membrii echipei din spatele actorilor îţi zîmbesc, citind probabil uimirea de pe chipul tău, te simţi deodată ca un copil care tocmai a aflat că Moş Crăciun nu există, luînd, totuşi, în sinea lui, decizia că nu va înceta să-l aştepte în fiecare an.