„Mi-am dorit un fel de Once upon a time in Romania“ – interviu cu regizorul Nae CARANFIL
Cel mai nou film al lui Nae Caranfil, Closer to the Moon, a avut premiera de curînd. Mi-aş dori ca acest interviu să vă convingă să mergeţi să-l vedeţi la cinema. E o dramă romantică jucată de actori străini, surprinzătoare şi impresionantă.
Este Closer to the Moon un film românesc? Şi întrebarea mea are legătură, în primul rînd, cu faptul că spectatorii n-or să regăsească în el nimic din mărcile minimalismului Noului Val…
Eu sper că nu regăsirea acestor „mărci“ îi va atrage spre sălile de cinema, ci tocmai absenţa lor. Pe vremuri, am refuzat să adopt „metaforita“ anilor ’90, şi nu mă grăbesc să mă înregimentez nici în minimalismul anilor 2000 (de altfel, ambele denumiri fiind abuzive şi simplificatoare pentru un peisaj totuşi mult mai divers). Cred că nu atributul de „românesc“ este esenţial pentru Closer. Pe genericele filmelor mele nu scrie „un film românesc“, ci „un film de Nae Caranfil“ – şi acest tip de aserţiune e extrapolabil la toţi cineaştii români. Adevărata patrie a oricărui film e autorul său. Sigur, Noul Val a adoptat o stilistică (inspirată de altfel de mişcarea Dogma 95) şi are meritul de a fi făcut din ea un brand de ţară, prin triumfurile festivaliere binecunoscute. Eu însă prefer să alerg pe culoarul meu, unde atributul de „românesc“ poate fi doar un ingredient printre multe altele. Am făcut o coproducţie româno-americano-italiano-franco-poloneză. Actorii sînt englezi şi americani. Povestea se petrece în România. Personajele sînt români (şi, în parte, evrei). Scenaristul şi regizorul (adică eu) au semnat contracte în calitate de rezidenţi francezi. Dialogurile sînt în engleză şi cu siguranţă vor da naştere la ceva ifose naţionaliste. Eu sînt bucuros doar că, măcar în propriii mei ochi, acest ghiveci multinaţional a reuşit să rămînă „un film de Nae Caranfil“.
E vorba de un text în limba engleză şi o distribuţie formată în mare parte din străini: Vera Farmiga, Mark Strong, Tim Plester. Cum a fost să lucraţi cu ei? A semănat cu experienţa celorlalte filme? Ce a fost diferit?
În primul rînd, textul n-a fost iniţial în engleză. Scenariul l-am scris în română şi viza un film românesc, pentru actori români. Curînd însă m-am lămurit că finanţarea filmului în această formulă era o utopie. A apărut un producător american şi, împreună, am regîndit totul ca pe o coproducţie internaţională. Ironia face că precedentul meu film, Restul e tăcere, a fost scris din start în engleză, vizînd o piaţă internaţională, şi a ajuns, aproape 20 de ani mai tîrziu, un film românesc, în limba română, în timp ce Closer to the Moon a parcurs, accidental, traseul opus. Revin. Lucrul cu actorii, la acest film, a fost o experienţă fantastică. Şcoala actorului britanic e foarte diferită de a noastră, şi chiar de cea europeană în general. Sînt disciplinaţi, au o tehnică şi o anduranţă uluitoare şi sînt, măcar aparent, bine dispuşi. Fără morgă şi fiţe. Vin perfect pregătiţi pe platou şi, după una-două repetiţii, îţi pot juca o întreagă secvenţă fără nici o poticneală, dintr-o bucată. A trebuit să-mi calibrez stilul de filmare la acest tip de performanţă, să trag cadre lungi din mai multe direcţii, evitînd segmentările (cu care mă obişnuiseră în timp atît veşnica penurie de peliculă – aici nu era cazul –, cît şi nestăpînirea perfectă a replicilor de către actori – aici nu era cazul), ca să profit de ei cît mai apăsat, să-i „mulg“ de tot ce puteau să ofere.
Povestea porneşte de la unul dintre cele mai mari jafuri din istoria postbelică a României: cel din 1959, cînd o maşină a Băncii de Stat din România este jefuită de o sumă uriaşă – 1,6 milioane de lei (echivalentul a aproximativ 250.000 de dolari la vremea respectivă). Un grup de bărbaţi înarmaţi şi o femeie fug cu banii. Autorii jafului sînt însă capturaţi în două luni şi constrînşi să filmeze un documentar ce reconstituie jaful secolului şi ancheta.
De ce aţi ales tocmai această întîmplare şi cît aţi ficţionalizat-o? Alexandru Solomon a făcut şi el un documentar cu acelaşi subiect, Marele jaf comunist.
Păi chiar documentarul lui Alecu e vinovatul! Eu habar n-aveam de povestea asta, el e cel care mi-a relevat această istorie stupefiantă şi, în acelaşi timp, revelatoare pentru comunismul mioritic, singurul, în opinia mea, care reuşeşte să împingă absurdul direct în burlesc. Dar, pentru că asupra episodului real plutesc enorm de multe semne de întrebare, neelucidate nici pînă azi, mi-a fost clar că va trebui să ficţionalizez puternic; o dată ca protecţie, a doua oară pentru nu fi încorsetat de adevărul aşa-zis istoric, pentru a-mi putea oferi libertăţi şi interpretări ce ţi se refuză, de regulă, cînd lucrezi pe „fapte reale“.
Aveţi o relaţie specială cu istoria. Şi mă gîndesc acum şi la filmul Restul e tăcere… „Faptele reale“ funcţionează în cazul dvs. ca o ramă, sau ca un declanşator?
Nu cred că am o relaţie specială cu istoria. Din cele şase filme pe care le-am semnat, unul se leagă de „istoria“ mea personală (E Pericoloso Sporgersi), două sînt comedii de actualitate (Asfalt Tango şi Filantropica), unul e o adaptare cinematografică a unui roman ce ficţionalizează istoria (Dolce Far Niente) şi doar două, întîmplător consecutive, sînt inspirate de evenimente reale. Mai posed în sertare două scenarii scrise la începutul anilor ’90, care se doreau de actualitate, dar care, evident, au devenit „istorice“, şi unul de dată mai recentă, care, într-adevăr, vorbeşte despre un personaj istoric, dar cvasinecunoscut de către publicul larg.
Closer to the Moon este o dramă romantică. Are glamour, tensiune, personaje puternice, emoţie şi o punere în scenă impresionantă. V-a interesat idealismul unei lumi, acea mărire şi decădere a ei?
Mi-am dorit un fel de Once upon a time in Romania. Eroii mei sînt nostalgici. Sînt nostalgici după tinereţea lor sacrificată pe redutele unui idealism greşit plasat, nostalgici după vremurile cînd poziţionarea lor era pur romantică, adică împotriva sistemului, şi nu în slujba lui, cum e cazul la data la care se petrece acţiunea, nostalgici, în sfîrşit, după o inocenţă pierdută în favoarea experienţei. Inocenţă vs experienţă – iată una dintre temele filmului. Atacul băncii, în sine, este o tentativă de regăsire a acestei inocenţe.
Cred că filmul va face săli pline. Sînteţi genul de regizor care se bucură de un public numeros şi fidel. Ştiu oameni care au văzut Filantoropica sau E Periculoso Sporgersi de foarte multe ori. E filmul, înainte de toate, o artă populară?
Aşa s-a născut şi, decenii de-a rîndul, asta a fost vocaţia lui romantică. În zilele noastre, realitatea de pe teren s-a modificat brutal, experienţa colectivă a vizionării unui film nu mai este regula, ci excepţia, mitologia creată în jurul miracolului imaginilor mişcătoare s-a evaporat de mult, omul de pe stradă filmează (cu telefonul mobil, tableta sau aparatul fotografic) la fel de uşor cum respiră. Pe de altă parte, orice artă este, sau a fost la o anumită vîrstă a ei, artă populară. Dansul, opera, poezia, literatura, teatrul n-au fost create pentru critici. Sau pentru festivaluri. Întîmplarea face că au ajuns pe mîinile acestora. Probabil că Televiziunea şi Internetul sînt de vină.
N-aţi fost genul de regizor căruia să-i fi ieşit uşor lucrurile. Din contră, aproape fiecare film pe care l-aţi făcut a avut în spate cîte o istorie care ar fi putut să fie un scenariu în sine. Au nevoie filmele, ca şi oamenii, de şansă? În ce relaţie sînteţi cu norocul?
O relaţie contradictorie. Da, oricine şi orice pe lumea asta au nevoie de şansă. De multe ori, se urează: „Sănătate că-i mai bună decît toate!“ Nu se observă îndeajuns că a nu fi bolnav este un noroc ca oricare altul, ca acela de a te fi născut într-o familie educată şi prosperă, de a fi cunoscut la timp un mentor esenţial pentru formarea ta, de a cîştiga la loto sau de a rata avionul care tocmai urmează să se prăbuşească la Baloteşti. În cazul meu, contează din ce perspectivă priveşti lucrurile. Dacă le priveşti prin prisma a ceea ce visam la momentul cînd m-am îndreptat spre profesia de cineast, n-am avut decît ghinioane. Dacă le priveşti prin prisma a ce s-ar fi întîmplat dacă mi s-ar fi permis să debutez imediat după absolvirea Facultăţii de Regie, la mijlocul anilor ’80, pot să spun că am avut un noroc porcesc.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: cinemagia.ro