Meşterul ca ucenic perpetuu

23 septembrie 2010   La zi în cultură

Joi, 9 septembrie, seara, am avut privilegiul să-l urmăresc pe Maestrul Radu Beligan (sau Meşterul, cum îl numeşte altă parte a breslei, un apelativ preferat şi de bulimicul teatral care vă scrie acum) vorbind sans faille „despre viaţă şi artă“, cale de două ceasuri, cîtorva sute de persoane reunite în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale a României. 

În cadrul „Zilelor culturale“ ale BNR, la 130 de ani de la înfiinţarea Băncii Centrale, guvernatorul Mugur Isărescu a avut inspirata idee de a ne confrunta cu această extraordinară energie nonagenară, mărturie cît se poate de vibrantă a peste şapte decenii de viaţă teatrală românească. Oglinda scenei, a ludicului histrionic fără vîrstă, aşezată în faţa chipului de azi al „Bătrînei Doamne“ a finanţelor. Magia jocului, fervoarea metamorfozei, qui pro quo-ul, cultul plăcerii, emblema efemerului prin excelenţă au copleşit cu eleganţa, subtilitatea şi căldura evocărilor, dar şi cu fineţuri aluzive şi fermecătoare efecte teatrale, un public riguros, presupus rece şi încruntat (conform prejudecăţilor mele), dar care s-a lăsat cu voluptate pradă emoţiei uneori de-a dreptul covîrşitoare. 

Alfa şi omega – ridicarea şi coborîrea cortinei – le-au constituit vraja uceniciei şi elogiul iubirii. Două virtuţi atotcuprinzătoare, de care sufletul românesc resentimentar – dominat astăzi de ură, dezbinare, furie (auto)distructivă, decerebrare, dezumanizare – este din ce în ce mai străin. 

Meşterul a început prin a-şi mărturisi tandra recunoştinţă (nu lipsită, ba dimpotrivă, plină de evocări nostalgice, dar şi de multe paranteze anecdotice, cu ataşante punctări picante) a învăţăcelului care a fost şi a rămas. Bucuria de-a se fi înfruptat din rigorile exemplare, forţa formativă şi jubilaţia molipsitoare a maeştrilor. Din fermitatea Luciei Sturdza Bulandra, sobrietatea lui Storin şi boieria lui Vraca. Din generozitatea, hedonismul spumos, energetismul scenic şi harul iradiant, pe nume Puiu Iancovescu. Din forţa regizorală, de-un rar egalabil magnetism de echipă, a lui Sică Alexandrescu. Din epicureismul bonom al lui Giugaru şi simţul scenic al lui Birlic. Plus întîmplări de la Institutul Internaţional de Teatru, turnee franco-ruso-japoneze, cu Laurence Olivier, Eugen Ionescu, multe altele şi mulţi alţii, totul într-o retorică scenică desăvîrşită, cu o perfectă alternare a momentelor vizuale, subtile pauze de efect, ironie subţire, aluzii fine. Între altele, am văzut cu încîntare monologul caragialian 1 Aprilie, o bijuterie pe cît de ofertantă comic pe atîta de dificilă ca joc al nuanţelor antinomice, unde jubilaţia farsei şi hohotul complice drăcesc se termină, totuşi – paradoxala cruzime auctorială a lui Caragiale! – printr-un omor!... („Auzi putere la Poltronul!... de frică!“).

Iar la urmă, ca un soi de morală a fabulei, ne-a spus că, tot mai des întrebat fiind despre secretul longevităţii, şi-a dat seama că, pentru domnia sa, acesta se întrupează într-un singur cuvînt: iubirea. „Iubiţi orice... Nu contează ce, dar iubiţi!“ 

Cu alte cuvinte, fie că alegi natura sau cultura, eros ori agapé, sportul sau artele, stupăritul, fotografia, grădinăritul, filatelia, numismatica, astronomia sau gastronomia, esenţiale sînt puritatea, convingerea şi tăria dăruirii de sine. Împlinirea prin celălalt, armonia dizarmoniilor. Ştiu, acuma, ce-şi vor şopti în barbă unii dintre dumneavoastră. Am şi vorbit cu cîţiva prieteni cîrcotaşi (eminenţi, sublimi, dar maximalişti etic şi, prin urmare, crunt distructivi) despre cît de bucuros, aproape „eteric“, am ieşit de la BNR după seara Meşterului Beligan: „Moşule, mă laşi!?! Ce dracu facem cu compromisurile comuniste, cu acomodarea dejistă şi coşurile de flori trimise ritmic Elenei Ceauşescu, cu jalnicele vorbiri din plenare, tolerarea structurilor securiste din teatre, acomodarea deliberată şi fabulos plătită, o viaţă-ntreagă, cu Aparatul, dar şi cu statutul de agent de influenţă în diaspora, ca să nu mai zic de marea masonerie...?“ 

Şi încă altele asemenea. 

Ei bine, „m-am născut odată cu România Mare şi sînt ombilical legat de ea“ – spune Radu Beligan. „Nu e o calitate, e un minunat blestem. Am traversat patru dictaturi şi pot să spun acum în gura mare că am fost necredincios regimurilor şi întotdeauna credincios României.“  

Pe scurt – după cum mi-a amintit, cu parşivă duioşie, un fin şi îndelung cunoscător al compromisurilor politice cu cîştig (etno)cultural strategic – acelaşi Radu Beligan, care-i trimitea coşuri cu flori Tovarăşei, a adus în 1988 pe scena Naţionalului ditamai compania Cheek by Jowl cu Furtuna, un spectacol care a ridicat în picioare publicul din Sala Mare scandînd minute în şir „free-dom, free-dom, free-dom“. 

Da, mi-aduc înfiorat aminte: a fost un moment teribil, o trăire unică, adevărat katharsis colectiv. 

Răuvoitorii or să-mi spună că totul era „cu voie de la poliţie“, că „partea bună a Securităţii complota de mult să...“ ş.a.m.d.  Ei, şi? N-are-a face! Vorba e că astfel de întîmplări au nevoie, la ceasul cuvenit/convenit, de oamenii de putere şi decizie care să fie în stare să le expună la lumina zilei. Măcar din lojă (fie vorba-ntre noi), dacă nu de la arlechin, acolo unde-i şade bine revoltei! Asta e tot. Restul este metafizică.

Sau – ca să vin la superbul cîntec interpretat de Jean Gabin, cu care Radu Beligan a ales să-şi deschidă Seara – singurul lucru sigur pe care ţi-e dat să-l ştii în viaţă e tocmai: „on sait qu’on sait jamais!“. La 18, la 25 ca la 60 de ani, după ce treci prin „l’amour, le vin, les sous, les roses“, înţelegi că fericirea este infinit mai simplă decît ni se pare. Şi că, dacă ai parte în viaţă fie şi doar de cîteva „matins de tendresse“, cînd te simţi iubit, te poţi considera împlinit. 

Ei, da... Mă rog... Şi dumneavoastră, acuma! Despre aceste dimineţi de tandreţe, Meşterul Beligan nu ne-a vorbit, deocamdată. Nu-i nimic, pesemne că încă nu le-a venit timpul...  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.

Mai multe