Mersul pe jos face călătoritul frumos

Prietenii cu care călătoresc mă urăsc. Mai mergem mult? Am ajuns? Putem să ne oprim? Uite o terasă! Unde mergem? Am obosit. Te omor! De ce nu putem lua taxiul? Măcar metroul… – spun unii dintre ei cu figurile alergate, pe care se citește o combinație interesantă între oboseală, lipsă de sens și dorința de a ucide pe cineva. Pe mine adică, bestia care îi aleargă prin oraș, pentru care mersul pe jos e cam singurul mijloc de transport acceptat (cu excepția bicicletei) și care, de obicei, n-are vreun scop fix sau obiective turistice musai de bifat. Ne plimbăm și noi pe aici, prin cartier, uite o străduță faină, hai pe acolo, habar n-am unde duce, ah, ups, nu mai am baterie să văd Google Maps. Și care are un simț de orientare care o face să găsească, de exemplu, singurele străduțe din Manhattan care au nume și nu numere și să încurce sistematic estul cu vestul. Un coșmar, firește, asta sînt.

Recunosc. Bună ziua, sînt Cristina și sînt dependentă de mersul pe jos. Mă pot plimba cu orele, de dimineața pînă noaptea, cu opriri, firește, în locuri de vizitat, terase, magazine sau altele. Dar la finalul unei zile „pline“, tot 15-20-25 (cred că n-am sărit de 30) de kilometri îmi înregistrează aplicația de pe telefon că am făcut pe jos. Marș, că dacă în restul timpului abia mă tîrăsc spre sala care e lîngă blocul meu, măcar în vacanțe să mă mișc mai mult.

Sînt un coșmar și cînd mă trezesc dimineața. Sînt gata înainte ca prietenii mei să apuce să se spele pe dinți și fac puppy eyes implorîndu-i să-și termine odată cafeaua aia. Nu funcționează, mai am de exersat. Cunosc un singur om care merge mai mult ca mine și n-ar sta locului și, din fericire, sîntem căsătoriți, așa că pot schimba rolurile și să-i spun că am obosit. Mă așez undeva și el se mai plimbă un pic să facă poze.

Nu înțeleg cum poți „simți“ un loc altfel decît luîndu-l la pas, fără un scop precis întotdeauna. Pentru că, dincolo de obiectivele la care ajungi bine-mersi cu autobuzul, sînt cartierele, străduțele, micile descoperiri de moment, o galerie de artă, un graffiti cît un bloc, o curte interioară plină de verdeață, oamenii care-și plimbă cîinii pe bicicletă sau o cafenea cu cele mai bune cupcake-uri din lume. Nu le găsești altfel sau nu știu eu cum. Apoi, e plăcerea mersului în sine, cînd te simți ca într-un videoclip unde se schimbă cadrele, oamenii, ritmul, cînd treci dintr-o zonă luminată puternic într-una umbroasă, cînd treci din zona comercială în cea rezidențială, cînd îți imaginezi poveștile oamenilor pe lîngă care treci sau auzi frînturi de conversație. E un dinamism pe care nu-l ai cînd te duci chitit și confortabil din punctul A în punctul B. Îmi place oboseala mersului, starea ușor alterată în care mă aruncă după un timp. Poate e de la endorfine, poate e de la plăcerea descoperirii, poate e de la bunul meu obicei de a nu-mi organiza lucrurile și de a nu plănui nimic și de a mă lăsa în voia străduțelor.

Mi-e greu, așadar, să înțeleg cum vrei să te oprești după jumătate de oră, o oră de mers lejer, cum preferi să stai într-un bar trei ore decît să explorezi cartierul, sau cum ai obosit cînd încă nici nu simt că mi s-au încălzit mușchii picioarelor. De aici și nepotrivirile de caracter cu unii dintre prietenii mei, nervii de înțeles ai lui A., care lua taxiul și eu mergeam jumătatea aia de oră pe jos în New York, picioarele umflate ale lui D. după o jumătate de zi în Istanbul, încăpățînarea lui I. la Paris de a se opri aici, acum, la terasa asta, teama altora că, dacă merg cu mine, o să le explodeze o venă în cap, frustrarea mea legată de mersul prea devreme acasă, glumele acide de-o parte și de alta sau multe altele, dar și bucuria ajungerii la un numitor comun. Ne oprim, bem o cafea, mîncăm ceva, dar apoi uite ce chestii mișto se văd acolo în zare, vreți să mergem? Uneori vor.