Mersul grevelor
De cîteva luni bune, Germania e paralizată de grevele succesive ale mecanicilor de locomotivă şi ale însoţitorilor de tren. Cînd nu fac grevă unii, încetează ceilalţi lucrul. Parcă s-au înţeles: să facem totul ca să blocăm circulaţia. Grevele feroviarilor au apărut la scurt timp după o serie de proteste fără precedent ale piloţilor de la Lufthansa. Se spunea, odată, că în Germania transporturile merg ca ceasul. Acum, stau ca un ceas stricat. Ce s-a întîmplat?
Nu e vorba doar de bani. Sau, mai bine zis, nu salariile sînt principala revendicare. Sindicatele din domeniul feroviar au început să protesteze atunci cînd Die Bahn a demarat demersurile pentru modificarea contractului colectiv de muncă. Frankfurter Allgemeine publică un articol în acelaşi timp didactic şi ironic, cu titlul „Cum îi explici copilului tău de ce nu merge trenul“. Cultura protestului explicată pe înţelesul tuturor. „În mod normal, dacă nu merge trenul, e din cauza unor furtuni care au doborît copaci peste liniile ferate; sau din cauza macazurilor stricate. Acum însă, trenurile nu merg pentru că mecanicii de locomotivă şi însoţitorii de tren nu îşi fac treaba. Asta e ceva tare ciudat, pentru că ei au un contract cu căile ferate. În contract scrie că primesc un salariu lunar şi că, în schimb, trebuie să vină la lucru şi să facă ceea ce compania Die Bahn aşteaptă de la ei. Deocamdată nu fac asta, pentru că se bazează pe un drept care, în anumite condiţii, e mai presus de ce scrie în contract: dreptul la grevă. (...) Dacă, în timpul negocierilor salariale, sindicatele nu se înţeleg cu angajatorii în privinţa salarizării, dacă sindicatele consideră că angajatorii sînt prea căpoşi, atunci pot declanşa greva. Uneori, şi sindicaliştii sînt căpoşi, dar rezultatul e acelaşi: vor zice că angajatorii sînt căpoşi şi tot vor declanşa greva.“ Articolul porneşte tocmai de la acuzele reciproce ale sindicaliştilor şi ale reprezentanţilor companiei feroviare. În Germania, pică foarte prost să-i spui partenerului de dialog că e căpos. De regulă, cînd ies de la negocieri, şi unii, şi alţii lasă loc de bună ziua sau, mă rog, de încă o negociere. În cazul de faţă, nu numai că negocierile n-au dus la nici un rezultat concret (nici nu se întîmplă asta întotdeauna), dar au mai şi blocat dialogul. Şi toate astea pe nervii germanilor, foarte dependenţi de transportul feroviar. Şi pe banii lor, pentru că e subvenţionat.
De regulă, cetăţenii sînt solidari cu protestatarii – aproape de fiecare dată; şi sînt gata să suporte şi constrîngeri. Problema, pentru germanii obişnuiţi, care circulă regulat cu trenul de proximitate, nu e că timp de cîteva zile s-au deplasat cu dificultate, ci că au impresia că şi sindicatele, şi compania îşi bat joc de ei. Cultura protestului presupune, pe lîngă solidaritate, pe lîngă coparticipare, şi încredere. Încredere că revendicările sînt legitime şi că dialogul e constructiv. Acum, după numeroase greve, s-a dovedit că revendicările legitime sînt uşor de satisfăcut, dar că nu ele constituie miza protestelor. Ci concurenţa între două sindicate, competiţia pentru întîietatea la dialog cu angajatorul. Mecanicii de locomotive vor un salariu cu 5% mai mare; însoţitorii de tren vor o majorare salarială de 6%. În loc să-şi prezinte revendicările împreună, cele două sindicate s-au prezentat separat. Mai mult: sindicatul mecanicilor a primit adeziuni şi din partea sindicatului însoţitorilor de tren – deci „fură“ din reprezentativitatea celorlalţi. Ba chiar propune, la negociere, ca însoţitorii de tren înscrişi în sindicatul mecanicilor să lucreze doar 37 de ore pe săptămînă, spre deosebire de condiţiile normale de lucru ale celorlalţi însoţitori, care lucrează 39 de ore. Or, asta e o revendicare pe care Die Bahn n-o poate accepta. Grevele continuă. La fel şi concurenţa dintre sindicate. Şi atunci unde mai e cultura protestului?
Foto: wikimedia commons