Mere, dulceaţă de ghimbir şi o biserică fortificată
Acestea ar fi primele trei lucruri care mi-ar veni în minte dacă m-ar întreba cineva cum a fost la C’ART Festival (9-16 iulie). Aflat la cîțiva kilometri de Brașov, Cristian are tot ce i trebuie: oameni entuziaști, un public curios și o atmosferă prietenoasă. E genul de festival la care, dacă ajungi, te gîndești că sînt zile și locuri în care să fii scriitor pare cea mai bună dintre îndeletnicirile posibile.
Sat și nu prea
În Cristian totul e renovat și lustruit cu grijă. Casele ardelenești, cu porțile lor semețe, care țin la distanță orice privire străină, și cu obloanele mereu trase, îți imprimă un anumit ritm. Calmul și monotonia Străzii Morii și a celei Laterale te fac să nu te gîndești prea mult la ce urmează, ci doar la momentul acțiunii. O lentoare mieroasă pune stăpînire și pe oameni, și pe ziduri.
Primul lucru pe care l-am văzut la C’Art Festival a fost o coadă imensă, în fața Sălii Mari, în care urma să se joace spectacolul Mă tot duc cu Oana Pellea și Mihai Gruia Sandu. Oamenii veniseră cu mai bine de oră înainte, să fie siguri că vor reuși să intre.
Petronela Rotar-Cotoban, managerul festivalului, ne-a povestit despre lecturile din Biserica Evanghelică fortificată. Prima la care am asistat a fost cea de poezie a Svetlanei Cârstean, a lui Radu Vancu și Iulian Tănase, prezentați de Mihai Vakulovski. Ascultam și mă uitam cînd la ei, cînd la vitraliile ferestrelor sau la arcadele impunătoare. Combinația de solemnitate, vibrație și poezie, lor le-a făcut ochii să le strălucească, iar pe noi, cei din public, ne-a hipnotizat de-a binelea.
La proiecția de seară a filmului Cîini al lui Bogdan Mirică s-a pornit un potop, nu o ploaie de vară. Ne-am adăpostit sub cortul de la cafeneaua festivalului, ne-am uitat la stropii mari și am făcut pariuri despre cît o să reziste cel mai eroic pompier voluntar, care rămăsese singur, în fața ecranului și nu-i mai venea să se ridice. Am vorbit cu Sebastian, fiul lui Radu Vancu, despre soarele care e băiat și luna care e fată, am băut prosecco, am dansat pe una dintre melodiile Deliei și ne-am dus la culcare cu un fel de părere de rău că sîntem prea obosiți ca să mai prelungim seara.
Domnul Bebe și zgomotul merelor care cad
Zilele în care primul zgomot pe care îl auzi e cel al merelor care cad din copac n au cum să nu fie bune. La pensiunea la care am stat, Bebe Irina știa exact ce-și doresc orășenii ca noi, evadați cîteva zile din București: iarbă verde sub picioare, un șezlong la soare, o omletă generoasă, brînză în coajă de brad, o dulceață de ghimbir și una nou-nouță de zmeură.
În povestea de la Cristian a mai apărut un cîine, care ne-a dat prietenos tîrcoale, cînd am citit alături de Florin Iaru și de Radu Vancu, de data asta din cărțile noastre de proză, în aceeași biserică.
Cînd am plecat, am lăsat în urmă un aer răcoros de vacanță și un curcubeu. M-am urcat în tren cu un buchet lila de flori în brațe, cu gîndul la Fanfara „Ciocîrlia“ care urma să cînte în seara următoare. Pozele pe care le-am văzut apoi n au făcut decît să confirme că și ceilalți invitați au avut parte de experiențe asemănătoare.
Am călătorit alături de o familie cu doi copii, care vorbeau în engleză. Soția încerca să-l învețe pe bărbat cîteva cuvinte în română. Și el repeta conștiincios: „Fata și băiatul meu sînt handicapați“. „Încăpățînați“, îl corectau. „Socrul meu e zgîrcit, dar mi-a dat pălincă.“ Și rîsetele lor au pus stăpînire pe vagon. O încheiere perfectă pentru cele cîteva zile petrecute la Cristian.
Foto: Narcis Pop