Măsura perfectă pentru efectul perfect – interviu cu Mark AINLEY

Mark Ainley este unul dintre cei mai reputați specialiști în muzica lui Dinu Lipatti. Pregătește editarea unui disc cu înregistrări inedite realizate de Dinu Lipatti. Recent, s-a lansat site-ul dinulipatti.org, care conține informații despre opera marelui muzician român.

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru Dinu Lipatti?

Mai întîi am fost pasionat de înregistrările istorice cu pian. Studiam pianul și, prin profesorul meu, am ajuns la înregistrările vechi. Ascultam pianiști celebri precum Rahmaninov, Horowitz, Cortot. Numele lui Dinu Lipatti l-am întîlnit mai întîi în colecția de discuri a liceului meu, într-o compilație cu mai mulți artiști. Era un impromptu de Schubert pe care îl cîntam și eu, și acolo scria că e din ultimul recital al lui Dinu Lipatti. Mi-am zis că sună oarecum morbid și contrariant. Așa că l-am întrebat nu pe profesorul de pian, ci pe profesorul de muzică de la liceu, cine este acest Dinu Lipatti. Și mi a zis că a fost cel mai bun, a fost pianistul pianiștilor. Atunci mi-am spus că în week-end, cînd o să merg la magazinele de muzică în căutare de discuri vechi, o să-i caut numele și asta am și făcut: am cumpărat tot ce am putut și tot ce am ascultat a fost minunat.

Dar cum poți spune despre o interpretare că este mai bună decît alta, cînd partitura e, de fapt, aceeași?

Este același lucru ca în cazul actorilor: nu spui despre un actor că e mare fiindcă rostește toate cuvintele din scenariu. Și-atunci e evident ceva ce ține de felul de a rosti, care diferă de la un actor la altul. Și asta este, desigur, arta interpretării. Dar eu sînt foarte pretențios cînd îi aud pe oameni că spun despre pianiști că au o tehnică grozavă. Eu pun sub semnul întrebării felul în care majoritatea oamenilor folosesc acest termen, pentru că, de obicei, oamenii spun că are o tehnică grozavă cineva care poate să cînte repede și poate să cînte toate notele. Și dacă nu spui despre un actor că e mare doar fiindcă rostește toate cuvintele din scenariu, atunci trebuie să fie altceva care trebuie comunicat și prin muzică. Ca ființe umane, noi comunicăm mai mult prin cuvinte, de aceea poate sîntem în stare să recunoaștem mai degrabă un actor competent decît un pianist competent. Dar cu cît îl asculți mai mult pe Lipatti, cu atît ajungi să-ți dai seama că el e asemeni unui mare actor: fraza muzicală, care e asemeni frazei rostite, merge în sus și-n jos, într-un fel care nu e exagerat; notele, care sînt ca niște cuvinte, sînt transmise cu claritate, fără a se apăsa prea mult pe pedală, măsura perfectă pentru efectul perfect, pentru emoția adecvată conținutului. Pentru a fi capabil să auzi diferența e nevoie de practică. De aceea poate fi provocator să înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii mare pianist. Este interesant că felul de a cînta al lui Lipatti este atît de apreciat nu doar de critici, ci și de alți pianiști profesioniști. De asemenea, cei mai mari pianiști din vremea lui l-au admirat: Kempff, Backhaus, Haskil, Cortot, Schnabel. Toți pianiștii de top contemporani cu el îl considerau excepțional. Și asta e ceva care se distinge clar și-n înregistrările cu el.

Lipatti a fost și un mare compozitor. Dar de ce pianistul Lipatti a ieșit în evidență mai mult decît compozitorul Lipatti?

Cred că există cîteva motive. Muzica modernă nu este numaidecît accesibilă și majoritatea compozițiilor lui Lipatti erau moderne. În timpul vieții, muzica lui avea ceva popularitate, el își cînta în foarte mare măsură compozițiile proprii. Și alți pianiști i le cîntau. E atîta muzică acolo care poate fi cîntată de un pianist! Poate fi o provocare să fii motivat să cînți ceva ce e în afara obișnuitului. Consider că mulți pianiști sînt, din păcate, descurajați de management să propună programe prea îndrăznețe. Dacă ne uităm, de pildă, la programele orchestrelor, chiar dacă de multe ori ele cîntă și concerte de Beethoven sau Mozart mai puțin populare, sîntem înclinați să vedem aceleași piese programate mereu, pentru că le plac oamenilor și, dacă e ceva ce oamenii deja cunosc, atunci ei vor merge la concert. Lipatti cînta muzică clasică foarte cunoscută, valsurile lui Chopin, concertele lui Grieg și Schumann. Lipatti a înregistrat muzică mai accesibilă și ușor de ascultat, fiind cu toate astea muzică clasică importantă. Și-apoi, desigur, interpretarea e atît de magnifică încît cred că numele său a fost asociat mai degrabă cu măiestria interpretativă, în defavoarea compozitorului.

Nu au rămas prea multe înregistrări cu compozițiile lui Lipatti, dar dumneavoastră ați găsit cîteva înregistrări noi. Cum s-a întîmplat asta?

A fost o muncă de cercetare mult mai dificilă decît mă așteptam. Cînd am început să ascult înregistrările istorice, mi-am dat seama că existau cîteva -mici bucăți înregistrate, benzi de la concerte sau înregistrări private făcute de unii muzicieni, care nu au fost puse în circulație, nu erau de vînzare la marile companii ca EMI, Columbia sau CBS. Și pentru că puteam găsi atîtea înregistrări cu Gieseking, cu Edwin Fischer, cu Furtwängler, înregistrări cu concertele dirijorilor, mi-am imaginat că trebuie să fie mai multe înregistrări cu Lipatti. Nu știam cît de rare sînt înregistrările cu el. Pentru mine a presupus realmente să scriu o mulțime de scrisori către arhive, să găsesc oameni care aveau legături cu familia sau cu studenții lui, să localizez cîteva dintre ultimele sale înregistrări. Și-n anumite situații am găsit singurele copii despre care știm că au existat vreodată. N-am găsit nimic în vreo arhivă a unei instituții, nimic la vreun post de radio, dacă era o înregistrare radio, era într-o colecție privată, o singură copie, adesea într-o stare tehnică foarte proastă. Erau de obicei înregistrări de amator, pe disc, nu pe bandă. Și, din păcate, jumătate dintre înregistrările din ultima colecție pe care am găsit-o erau prea deteriorate ca să poată fi ascultate, pentru că nu erau făcute să reziste pentru atît de mult timp și probabil nici nu au fost păstrate în cele mai bune condiții. Așa că am reușit să salvăm doar 15 minute de înregistrare, deși pe disc se poate să fi fost 30 sau 45 minute de muzică. Munca de restaurare a fost foarte-foarte solicitantă, Marston e cel mai bun inginer din lume pentru o asemenea lucrare, dar nici măcar el nu a putut salva celelalte înregistrări.

Dar cum puteți autentifica aceste înregistrări?

Asta e foarte important. EMI a pus în circulație vreme de 15 ani o înregistrare ca fiind cu Lipatti și, de fapt, nu era cu Lipatti. A fost unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria înregistrărilor. M-am dus în arhiva EMI și am descoperit că, de fapt, au făcut mai mult decît o greșeală pe care au recunoscu-t-o, pentru că aveau o bandă autentică în același timp, dar au lansat una cu un sunet mai bun, chiar dacă interpretarea nu e cîtuși de puțin identică… În cazul nostru toate înregistrările vin direct de la o cunoștință apropiată a familiei. Doctorul Marc Gertsch din Elveția a obținut o serie de înregistrări private de la văduva lui Lipatti. Această ultimă colecție pe care tocmai am descoperit-o în New York a fost achiziționată din averea unui doctor român care a murit la Geneva. Și-n acest caz, pe înregistrări era scrisul de mînă al lui Lipatti, care e absolut distinctiv. Și de asemenea, în acest caz, interpretarea e atît de specifică lui încît, dacă știi cum cînta Lipatti și asculți înregistrarea asta, îți dai seama imediat că e el. Desigur, e importantă autentificarea, dar în aceste cazuri știm că vin din colecția Madeleinei Lipatti, sursa e dată în anumite cazuri și putem dovedi faptul că Lipatti a cîntat la data respectivă și-atunci e foarte clar, sînt înregistrări autentice ale lui Lipatti. Și, desigur, interpretarea e extrem de caracteristică. Povestea cu concertul de Chopin a fost într-adevăr regretabilă, dar a fost evident că EMI și Madeleine Lipatti au făcut, din păcate, o gravă eroare de judecată, lansînd o înregistrare despre care mulți oameni, inclusiv biograful lui Lipatti, Grigore Bărgăuanu, și un prieten de-al meu care lucra atunci la EMI, cînd au ascultat-o s-au gîndit imediat că nu e Lipatti. Deci oamenii care știu cum cîntă Lipatti pot să-l recunoască.

a consemnat Matei MARTIN