Mark Zuckerberg citeşte
Mark Zuckerberg citeşte. Sau, mă rog, vrea să se apuce de citit. Într-o postare recentă pe pagina personală din reţeaua de socializare pe care tot el a inventat-o, Facebook, Zuckerberg a anunţat că marea provocare pentru 2015 e să citească mai mult – măcar o carte pe săptămînă – şi să înveţe lucruri noi despre diverse culturi, credinţe, istorie.
S-au găsit imediat sceptici care să-l ia peste picior: Internetul ar fi cel mai mare duşman al cărţii; reţelele de socializare ar fi un înlocuitor ieftin, dubios, periculos, al literaturii şi al cunoaşterii autentice; cititul e o îndeletnicire solitară, care n-ar trebui să fie „contaminată“ de ce spun unii şi alţii; Zuckerberg însuşi ar fi doar un tînăr superficial, cu pretenţii de guru; în sfîrşit, astfel de angajamente la început de an ar fi o mare tîmpenie – mai bine s-ar lăsa (sau apuca?) de fumat. Faptul că pînă şi presa culturală serioasă a comentat această postare – chiar dacă ironic sau cu rezerve – arată că această scurtă notă a lui Zuckerberg nu e chiar lipsită de relevanţă.
Ce propune, de fapt, fondatorul Facebook? Un fel de cerc literar în care le sugerează celor care îi urmăresc postările cîte o carte pe săptămînă. O carte pe care el o alege, o citeşte şi o comentează, aşteptînd de la fani... comentarii la comentarii. Nu e nimic inovator în această iniţiativă. Ce e diferit faţă de alte cluburi literare de pe Facebook e că de data asta, iniţiatorul nu e un literat, ci un ageamiu. Ceea ce a oferit încă un motiv de ironii şi de critici răutăcioase.
Cei mai înverşunaţi sînt cronicarii publicaţiilor conservatoare, care văd în acest nou hobby al lui Zuckerberg o încercare de detronare a criticii literare consacrate. Adevărul e că asistăm – nu de azi, de ieri, ci de multă vreme – la disoluţia criticii literare. Şi nu din cauza criticilor înşişi, ci ca urmare a evoluţiilor din mass-media. Comentariul literar, comentariu politic etc. nu mai sînt privilegii rezervate elitelor, ci forme de comunicare, ba chiar de participare democratică. Viaţa publică – şi tot ce presupune ea – a devenit participativă prin accesul larg la tehnologia comunicării.
Faptul că piaţa cărţii are numai de cîştigat de pe urma reţelelor de socializare e un lucru dovedit. Editurile importante şi-au făcut conturi pe Facebook şi Twitter şi le folosesc pentru a comunica ultimele apariţii; autorii înşişi îşi „construiesc“ imaginea publică pe aceste reţele şi întreţin relaţia cu cititorii lor, ba chiar, uneori, publică antologii de texte sau chiar romane scrise pe Facebook; iar jurnaliştii şi cronicarii literari semnalează aici cărţi, autori, tendinţe etc. De pildă, prima carte propusă de Zuckerberg la cercul său de lectură, Moises Naim –
a avut o creştere substanţială a vînzărilor imediat după ce titlul a fost postat pe Facebook. Şi atunci, de unde şi pînă unde atîta vitriol?
Cotidianul german
compară situaţia cărţii în era comunicării globale cu cea descrisă de hitul din anii ’80 „Video Killed the Radio Star“. Comparaţia e bună chiar dacă concluzia la care ajunge autorul – anume că Facebook „omoară“ cartea – e eronată. În anii ’80, atunci cînd Trevor Horn, Geoff Downes şi Bruce Woolley au compus piesa respectivă, televiziunea începea să devină tot mai răspîndită şi mai accesibilă. Dar videoclipurile n-au „omorît“ muzica. Ci au impus un nou mod de a crea şi de a asculta/vedea muzică. La fel şi cu Internetul: Facebook n-o să „omoare“ cartea, ci va genera poate alte forme de a face literatură şi va încuraja crearea unui alt fel de spaţiu de dezbatere pentru cultura scrisă.
Altminteri, au şi scepticii pe undeva dreptate. Facebook poate ucide literatura dacă ne limităm la comentarii lipsite de substanţă şi în afara literaturii. Aşa că angajamentul meu pentru anul 2015 e nu doar să citesc mai mult, ci să scriu mai mult pe Facebook despre ceea ce citesc.