Mai mult verde?

19 ianuarie 2012   La zi în cultură

E o culoare la modă. Maşina trebuie să fie verde. Hrana trebuie să fie verde. Energia trebuie să fie verde. În fine, oraşul trebuie să fie verde. De fapt, dacă ar putea, verzii ar anula oraşul cu totul, înlocuindu-l cu păduri – care sînt, fireşte, verzi şi ele. Nu, nu e absurd – unii oameni chiar s-au gîndit la asta, şi s-au mai găsit şi cîţiva care să încerce să pună în practică acest nou concept care se numeşte „agricultură urbană“. Conceptul se inspiră probabil de la Friedensreich Hundertwasser şi de la clădirile lui colorate, cu acoperişuri transformate în grădini. Însă agricultura urbană presupune mai mult: suprafeţe agricole în oraş, livezi de pomi fructiferi în zonele limitrofe, plantarea unor grădini de legume şi zarzavat pe acoperişurile blocurilor, delimitarea spaţiilor prin garduri vii, cultivarea unor soiuri de viţă-de-vie pe pereţii clădirilor. Aplicarea la scară largă a agriculturii urbane ar aduce enorme beneficii locuitorilor oraşului: aer mai curat, dar şi o alimentaţie de calitate şi ieftină, căci hrana ar proveni, nu-i aşa, direct din grădina de pe acoperiş... Eco-entuziasmul a dat naştere nu doar unor bloguri personale cu sfaturi utile despre cultivarea cartofilor pe balcon, ci şi unor experimente pe suprafeţe mult mai ample. La Berlin, „revoluţia agrară“ a început acum cîţiva ani, cînd nişte spaţii virane au fost transformate în teren arabil. Iar în Elveţia, la Wädenswil, s-a creat o firmă care să planteze şi să administreze terenurile cedate de primărie (acolo e un soi de cooperativă). Există nenumărate iniţiative mici, private, de acest tip. Şi multe primării studiază modelul şi oportunitatea aplicării lui. Acest paradis natural-artificial ar garanta prezervarea biodiversităţii. Cetăţeanul unui asemenea oraş verde s-ar integra perfect în mediul natural – ar fi un nou început pentru oameni dar şi pentru planetă. 

Contaminat de discursul optimist-utopic de pe blogurile verzi am citit, în Die Welt, o analiză foarte serioasă a politicilor ecologice de urbanism. Concluzia: ceea ce pare frumos pe hîrtie arată însă foarte rău odată transpus în realitate. Nu există o contradicţie de fond între natură şi dezvoltare urbană. În ultima vreme s-au găsit compromisuri acceptabile care, odată transformate în politici de urbanism, au dat naştere unor cartiere mai prietenoase cu mediul înconjurător. Contradicţiile apar însă în momentul în care planificarea urbană porneşte tocmai de la extinderea mediului natural; dacă verdeaţa creşte mai repede decît oraşul însuşi, atunci ceea ce se va naşte nu e un oraş verde, ci o grădină plină de zone gri.

În plus, oraşul verde nu e sustenabil din punct de vedere economic. Şi nici nu are sens din punct de vedere ecologic. Pentru că „înverzirea“ presupune nişte schimbări dramatice în ceea ce priveşte locuitorii oraşului: doar pentru a întreţine culturile de pe case ar trebui să ne transformăm cu toţii în grădinari. Ceea ce înseamnă, pînă la urmă, ruina unor „afaceri“ care astăzi fac diferenţa între viaţa urbană şi cea rurală: dacă dispar magazinele (sau, mă rog, raioanele de legume şi fructe), dispar şi alte sectoare (distribuţie, marketing, financiar etc.). Viaţa la oraş ar începe să semene tot mai tare cu viaţa la ţară. Ca să nu mai vorbim de faptul că extinderea spaţiilor verzi ar presupune folosirea unor resurse tot mai mari de apă, ceea ce numai ecologic nu este... Biroul de arhitectură berlinez care a făcut acest studiu afirmă undeva, la finalul documentului, că toată această poveste cu „oraşul verde“ e mai degrabă un fenomen cultural, el nu are nimic de-a face cu pragmatismul politic sau economic. 

Sper că nu v-am distrus entuziasmul cu aceste concluzii tăioase. De fapt, chiar e nevoie de Bariera de Corali, de păduri tropicale, de surse nepoluante de energie etc. Aşa că fiţi buni şi reciclaţi ce se poate şi nu mai consumaţi electricitate în prostie. Cît despre oraşele verzi... O lăsăm pe altă dată.

Mai multe