Maeştrii dezordinii

De luni de zile îmi propuneam, îmi doream să văd expoziţia cu un titlu deosebit de atractiv: „Maeştrii dezordinii“ la Muzeul „Artelor prime“, muzeu ce reuneşte obiecte şi podoabe, măşti, arme altădată calificate de „primitive“, dar azi valorificate ca expresii ale „începutului“, ale răscrucii între sacru şi artistic. „Maeştrii dezordinii“ – iată o expresie oximoronică reunind contrastele ireconciabile, căci „maestru“, îmi ziceam, nu poţi fi decît al „ordinii“. Dar, în sfîrşit, titlul reţinut avansa convingerea că se poate atinge un grad de perfecţiune şi în exerciţiul destabilizării ordinii, în arta haosului, în practica deregularizării lumii, că, deci, poţi deveni „maestru al dezordinii“. Constant, cu o premoniţie ce ulterior a făcut sens, amînam vizita de mult plănuită, pînă cînd zilele trecute ce se petrece în România mi-a apărut ca exemplul perfect al „dezordinii“, declanşate nu de „maeştri“ experimentaţi, ci de „ucenici“ debutanţi. Sub impactul acestei asimilări, m-am îndreptat spre expoziţia atît de îndelung dorită. Ştiam că, în acest context, o voi vedea nu ca o „expoziţie“ neutră, ci ca o metaforă a ţării, ca un indiciu „naţional“ al luptei între ordine şi dezordine! Arta tulbură ideea atunci cînd o incidenţă flagrantă se produce între biografia consumatorului şi operele ce-i sînt propuse. Ştiam că voi privi totul din această perspectivă! Acum încă mă felicit de a nu fi ratat o asemenea experienţă! De a o fi trăit din poziţia celui care, ca la teatru, resimte „contemporaneitatea“ unui perosnaj, a unui act, şi aceasta nu doar pentru că actorii poartă frac sau jeans. O „contemporaneitate“ adînc împărtăşită.

Debutul parcursului şochează. Vedem de la intrare mai multe şiruri de globuri terestre plasate pe trei rînduri. Fiecare glob poartă un bandaj care protejează o excrescenţă ce pare a fi un ciot, ca un ciot de mînă, de picior: globuri rănite, globuri ciuntite! Sub fiecare e plasată o imagine ce expune o catastrofă aeriană, feroviară, un tsunami, un cutremur. Îmi spun că există şi catastrofe politice, absente aici, că pe micul teritoriu român ar fi putut apărea o rană a globului evocînd avatarurile situaţiei actuale. În „instalaţia“ lui Thomas Hirschorn integrez facil destinul ţării, aşa cum alţii o fac, fără îndoială, gîndindu-se la teritoriul lor. Îmi amintesc celebra istorie a lui David, evreul care vrea să emigreze şi căruia ofiţerul de la paşapoarte îi indică globul de pe birou pentru a-şi alege un loc de refugiu. David îl învîrte şi, după un examen atent, conclude: „Altul nu aveţi?“. E ceea ce văd înmărmurit la debutul acestei expoziţii: un glob fără încetare rănit, care ne invită să integrăm şi propriile noastre răni! Instalaţie ce nu mă lasă indiferent: aceasta-i poate definiţia artei negratuite, o artă ce „te priveşte“ atunci cînd „o priveşti“.

Lumea, de la origini, s-a organizat pe baza conflictului între ordine şi dezordine, căci ordinea nu poate fi definitivă, nici imobilă, şi dezordinea intervine pentru a o tulbura, agita, contesta. Dar, cum să nu interpretezi distribuirea de roluri pe care expoziţia o subliniază? – zeii apără ordinea şi demonii, în adversari, contrariul ei! Admisă ca necesară, dezordinea e calificată, implicit, ca malefică, ca stare tranzitorie ce trebuie depăşită, căci zeii înving mereu! Cînd însă lupta se prelungeşte abuziv, mitologiile inventă o putere superioară ce arbitrează şi impune pacificarea. Care ar fi ea în România de azi? Odată, Ion Caramitru îmi spunea că, pentru el, acesta ar fi rostul monarhiei. O asemenea neutralitate e uman posibilă? Pentru a-şi impune dreptul de intervenţie, nu trebuie ea oare să fie învestită cu o putere politică decizională? Care sînt regii nedecorativi? Azi, în lume, arbitrul suprem a dispărut! Sîntem singuri, noi cu noi. Prinşi într-un joc fără arbitru de centru!

Figurile dezordinii apar cînd intervine o eroare ancestrală, cînd o ruptură le permite să se insinueze în lume, să o destabilizeze. Ele se prezintă sub forme în general groteşti, monstruoase, încarnări ale răului necesar. Masca unui asemenea „erou rău“ se distinge prin deformările sale şi printr-o ambiguitate extremă, căci protagonistul produce, pe de o parte, dezordine, dar, pe de alta, are supravegherea ca activitate complementară. Privindu-l, cum să nu mă gîndesc la „organele“ noastre a căror mască mi se pare că o identific printre „figurile dezordinii“?! Ele intervin în locuri instabile, la încrucişări de drumuri, la cădere de noapte: dezordinea nu e programată, ea trebuie să se insinueze, să intervină prin surpriză, să deruteze şi să perturbe reperele. Celălalt nume al ei e „mişcarea“.

Înfruntarea între două poziţii contrarii, radical opuse, reclamă existenţa unor intermediari, „fiinţe-limită“ care facilitează pacificarea şi reinstaurarea ordinii, în măsura în care ele au acces şi la securitatea ordinii, şi la excesele dezordinii. Aceştia sînt vrăjitorii, şamanii, cei care voiajează de la o lume la alta, care ştiu că există un „aici“ şi un „dincolo“. Ei practică „voiaje cosmice“ şi operează „metamorfoze“, ei sînt deţinătorii puterii magice. Privind aceste personificări dismulate în spatele unor măşti duble, acoperite de pene lugubre, aceste figuri ale transgresiunii umane îmi amintesc cărţile care mi-au marcat ce-mi mai rămăsese din tinereţe cînd am sosit la Paris, cărţile atît de contestatului antropolog Castan˜eda, care descrie performanţele maestrului său mexican, Don Juan! Dar îmi spun totodată că e normal ca Grotowski, care a avansat cel mai profund în explorarea magică a corpului, să nu mai revină la teatru după ce i-a întîlnit personal pe maeştrii intermediari, depozitari ai unor forţe ce vor rămîne definitiv inaccesibile oricărui actor. Fără încetare, expoziţia activează în mine referinţe occidentale, referinţe indispensabile. Eu nu vreau să basculez „de l’autre côté“.

Magicienii nu operează singuri. Ei sînt acompaniaţi de „spirite auxiliare“, servitori secunzi, ajutoare indispensabile pentru intervenţii urgente. Spirite ce circulă fără dificultate de la o lume la alta… Shakespeare le-a dezvăluit puterea. Căci ce e Ariel din Furtuna, dacă nu „spiritul auxiliar“ al lui Prospero? Îi e chiar prizonier ce-şi cere eliberarea în schimbul serviciilor aduse. În căutare de echivalenţe inspirate de acest scenariu mitic, îmi spun că „spiritele auxiliare“ nu sînt decît expresia generică pentru toţi „oamenii din umbră“ care însoţesc puterea, care intervin în mod mai mult sau mai puţin anonim. Stăpînii nu sînt niciodată singuri. Ei se înconjoară de consilieri, amanţi şi amante, de „servitori voluntari“, cum îi definea La Mettrie pe curtezani… puterea se bazează pe prezenţa activă a „spiritelor auxiliare“.

Lumea „dezordinii“ e o lume shakespeariană, îmi spun mie însumi atunci cînd descopăr importanţa „clovnilor sacri“, cei care destabilizează puterea printr-un permanent exerciţiu de deriziune al ei! Ei admit existenţa sacrului, dar pentru a-l transgresa şi deborda. Funcţie recunoscută a bufonului, încă din Evul Mediu, dar cum să nu te surprindă prezenţa ei în marile scenarii mitice ale Orientului şi ale Africii?! Rîsul are o funcţie terapeutică: el relativizează puterea. El e un preludiu al „dezordinii“ care, superficial, agită „ordinea“. El e o păcăleală contestatoare, dar nu e revolta însăşi. Un interstiţiu respiratoriu. Mereu binevenit! În democraţie, politicienii sînt constrînşi să îl accepte, dictatorii îl sancţionează şi îl exclud.

Cu ironie, expoziţia introduce o secţiune: „băcănia forţelor“, unde sînt reunite toate ustensilele magice, amulete şi măşti, bastoane şi medicamente ce intervin în conflictul dintre ordine şi dezordine. Ele – ni se spune – au cunoscut curbe ascendente sau descendente, în funcţie de vremuri şi stăpîni. Azi, televiziunea nu participă ea din plin la „băcănia forţelor“ indispensabilă oricărui guvern?! Ea e amuleta magică a puterii moderne şi, totodată, „servitorul său auxiliar“. Funcţie dublă!

Pentru a evita scleroza ordinii, s-au inventat rituale ale dezordinii şi protagonişti experţi le-au pus în aplicare. Căci ce au fost bachanalele, „jocul nebunilor“ sau carnavalele, dacă nu nişte supape de securitate indispensabile regenerării corpului social? Ele sînt extreme, dar pasagere. Ceea ce nelinişteşte azi în România e permanenţa dezordinii! Dezordine cronică? Pentru a satisface scenariul cosmic binar, regnul ordinii ar trebui restabilit. Victoria durabilă a unui singur termen nu poate avea decît consecinţe drastice. Iată deviza, ieşită parcă din textul lui Erasmus, formulată de mama „nebunilor“: „Lumea e plină de nebuni şi cine nu vrea deloc să-i vadă trebuie să rămînă singur şi să-şi spargă în ţăndări oglinda“.

Ordine/dezordine… „Maeştii dezordinii“ după un moment de deflagraţie trebuie să se retragă pentru a lăsa loc „maeştrilor ordinii“. Acesta-i sensul secret al alternanţei romburilor de pe Coloana infinitului. Brâncuşi a înţeles mersul lumii. Politicienii nu! Să-l deplîngem sau să admitem acest eşec ca incurabil? Ipoteze egal legitime.