„Lună plină“ la Biertan
În vara asta am fost pentru prima dată la un festival de filme de groază. Mi-am dorit asta de cînd mă ştiu, de prin adolescenţa timpurie, cînd am dat cu nasul de Păsările (1963, Alfred Hitchcock), Exorcistul (1973, William Friedkin), The Omen (1976, Richard Donner), Halloween (1978, John Carpenter), Alien (1979, Ridley Scott) şi mai ales de The Shining (1980, Stanley Kubrick) (desigur, departe de mine de a le situa pe acelaşi plan, ci doar în aproximativ aceeaşi perioadă de vizionare).
Filmele astea, pe vremea aceea, mi se păreau mare lucru. Nu mă speriau (ceea ce desigur, o făceau întrucîtva), ci-mi deschideau un soi de... supapă spre o lume în care aveai voie să-ţi turezi mai tare senzaţiile, fără să uiţi, totuşi, de convenţie. Copilul meu, mult mai „şcolit“ în filme horror de ani ’90 ori 2000, nu mai crede, însă, acelaşi lucru: pe el nu-l mai sperie nicicum lista mea din adolescenţă, pe care abia dacă le mai consideră filme horror. Nu-l mai îngrozeşte nici A Nightmare on Elm Street (1984, Wes Craven) şi nici mult mai noul Rec (2007, Jaume Balagueró, Paco Plaza). Nu-şi mai pune problema că mai poate scăpa cineva dintr-un asemenea film, şi anume cel care, pe vremea mea, era considerat „bun“, ori „erou“...
În condiţiile astea, un festival de film horror şi fantastic, precum Lună Plină de la Biertan, nu poate fi decît o experienţă suportabilă şi nici pe departe extremă. Chiar dacă unele dintre filme, pe care mărturisesc că nu le-am văzut, precum The Texas Chain Saw Massacre (1974, Tobe Hooper), ori Wolf Creek 2 (2013, Greg Mclean) mi se păreau, măcar, din prezentări, excesiv de înspăimîntătoare. În schimb, am văzut şi m-am îngrozit de-a dreptul la Rigor Mortis (Hong Kong, 2013, Juno Mak) un chinese ghost story excesiv de sîngeros, însă cu atmosferă, dar şi la Iată diavolul! (Mexic, 2012, Adrian Garcia Bogliano), un thriller supranatural care chiar te ţine cu sufletul la gură.
Pe de altă parte, m-am destins şi m-am distrat la Sfîrşitu’ lumii (Marea Britanie, 2012, Edgar Wright), la Vară însîngerată (SUA, Onur Tukel, 2014) – cîştigătorul Menţiunii speciale, la Tribulaţiile unor vampiri moderni (Noua Zeelandă, 2014, Jemaine Clement, Taika Waititi) – cîştigătorul Trofeului „Lună plină“ şi al Premiului Publicului, precum şi la Vrăjitoarele din Zugarramurdi (Spania, 2013, Alex de la Iglesia). Toate cele patru filme, deşi cît se poate de diferite, aveau, totuşi, ceva în comun: simţul umorului. Horror-ul şi fantasticul sînt, cu siguranţă, mult mai uşor de dus, atunci cînd sînt însoţite de umor şi ironie, cînd nu se iau sută la sută în serios.
Filmul care a cîştigat toate premiile, Tribulaţiile unor vampiri moderni, clasificat în catalogul festivalului drept „mockumentar absurd-delirant“, era, de departe, cel mai interesant. Firescul cu care sînt prezentate şi dezbătute situaţii de fapt imposibile şi îngrozitoare (precum, de pildă, o cină la care sînt invitaţi, de către vampiri, cei care urmează să fie ei înşişi mîncaţi) face din genul horror o convenţie care exacerbează, atrăgînd atenţia asupra anumitor trăsături şi moravuri, altfel, strict omeneşti. La fel în Vară însîngerată, unde doar transformarea în vampir mai poate schimba existenţa, altfel anostă şi măruntă, a eroului. Sfîrşitu’ lumii speculează pe tema rinocerizării: majoritatea locuitorilor din oraşul natal al celor cinci antieroi se transformă în alieni sau roboţi (la fel cum se schimbă în zombi suporterii fanatici ai fotbalului dintr-un alt film, Goal of the Dead – Franţa, 2014, Benjamin Rocher, Thierry Poiraud). Fermecătorul Vrăjitoarele din Zugarramurdi e, de fapt, un film despre războiul bărbaţilor cu femeile – şi nu cu oricare femei, ci cu cele cicălitoare şi bîrfitoare...
Într-o categorie aparte aş situa filmul Noaptea cometei (Coherence, SUA, 2013, James Ward Byrkit): discret, cu mijloace puţine şi nesîngeroase, reuşeşte să păstreze pe tot parcursul o senzaţie de mister şi disconfort, şi să pună multe dintre problemele esenţiale posibile.
„Groaza“ se impune, astfel, şi ca un mijloc cinematografic, capabil să transmită mesaje, valori şi deziderate estetice, şi nu doar ca gen care te face să stai cu sufletul la gură.