Lumini şi umbre
După toate concertele de la miezul nopţii (Seria „Midnight“; aş fi preferat titulatura pe două etaje distincte, română şi engleză), în număr de zece, am plecat cu taxiul. N-am comandat telefonic, nici de la aparatele instalate acum în foaierul Sălii Palatului sau la Ateneu. Am preferat să prelungesc o stare, parcurgînd la pas Calea Victoriei, pînă spre Cişmigiu. În lumina felinarelor, siluete elegante, perechi sau pîlcuri, îşi recuperau discret umbra de pe Podu’ Mogoşoaiei. Imaginile alb-negru migrau, prin tehnici digitalizate, înspre tonuri de sepia prăfuit, în contur de crinolină şi semeţie de joben. Maşinile rulau în bruiaj moderat şi doar la răscruce barau trecerea cupeurilor dinspre Şosea, cu cheflii bine dispuşi, care spărgeau liniştea nopţii ce-şi bătuse de mult jumătatea. Dinspre Piaţă, grupuri de tineri pro-Roşia Montană se îndreptau spre staţia maşinilor de noapte, cu însemne ale demonstraţiei tocmai încheiate.
M-am urcat în taxiuri de diverse firme, la 1,39 lei; fără excepţie, toţi şoferii au aşteptat pînă la intrarea în scara blocului, fără să le fi cerut explicit acest lucru. Unul dintre ei a întors, pe Bulevardul Elisabeta: „Mi-am dat seama că aşteptaţi o maşină.“
Într-una dintre seri, am părăsit Sala Palatului înainte de începerea concertului şi m-am urcat în primul taxi ieşit în cale, rugîndu-l pe şofer să facă o cursă rapidă Drumul Taberei şi retur. După ce a pornit, a dat mai tare radioul din maşină. Tocmai intra semnalul Festivalului Enescu. „Eu nu ascult decît Radio România Muzical şi Radio România Cultural. La mine în maşină n-o să auziţi manele. Îmi place şi muzica lăutărească, dar cea de calitate, cu Maria Tănase, de exemplu. Am început să mă iniţiez în muzica clasică după ce l-am auzit pe Pavarotti cu «Nessun Dorma». Am căutat pe net, mi-am făcut liste cu nume de soprane şi mezzosoprane, cu titluri de opere... Şi de atunci nu ascult decît muzică clasică.“ Prima parte din Recviemul lui Britten am recuperat-o, nesperat, într-un taxi dîmboviţean condus de Ghiţă Gheorghe.
Taximetriştii sînt cu noi. La bulivar, birjar!
Festival – instrucţiuni de folosire
Din lista destul de lungă, cîteva puncte nevralgice... din sală adunate.
● Constantă şi enervantă în acelaşi timp, pentru artişti în primul rînd, este încă obişnuinţa de a aplauda între părţile unei lucrări muzicale, deşi pe toate programele generos distribuite înainte de începerea spectacolului erau menţionate părţile concertului şi se stipula expres să nu se aplaude decît la sfîrşit. Precum capitolele unei cărţi. Închidem cartea după ultimul capitol.
● Telefoanele încă au zornăit agasant, sau chiar dacă erau pe silenţios, obsesia maniacală de a verifica mail-ul nonstop îi deranja automat pe vecinii de scaun, care se trezeau brusc la Securitate, cu farurile puternice în ochi, ca la interogatoriu. Acelaşi efect şi cînd, în poziţia picior peste picior, împingem zdravăn în spătar, vîrîndu-i puternic genunchiul în coaste vecinului din faţă.
● Ajuns în sală după începerea concertului, nu se cade să orbecăim după loc şi să ridicăm tot rîndul în picioare, ca la armată; toţi cei din jur vor fi disperaţi de revoltă.
● Consumul excesiv de usturoi dăunează grav colectivităţii, nu poate fi îmbălsămat cu odicolon (care, în cantităţi nesăbuite, are, de altfel, efect invers), el poluează pe termen nelimitat sufletul celor din juru-ţi.
● Uşa – cu clanţă, dar mai ales batanta – se cuvine a fi sprijinită pînă la închidere, altminteri mişcarea „du-te vino“ creează un ecou exasperant pe o rază infinită.
● La un concert de muzică simfonică nu se bate ritmul nici step, nici din mîini, nici cu arătătorul pe vîrful nasului... Se stă smirnă. Ca în strană. Doar tu cu Dumnezeu şi muzica ce te scanează. Restul e tăcere. Sau cel puţin aşa s-ar cuveni.
● Ca să nu mai amintim de şuşoteli, foieli, foşneli, sticluţa cu apă (un alt obicei recent „implantat“, dar agasant în varianta non-stop), scîrţîieli, salturi inopinate în scaun, semne disperate către tovarăşii de suferinţă aflaţi la ani-lumină distanţă, părăsirea grăbită a locului înainte de stingerea aplauzelor, icneli, chicoteli, plescăituri şi cîte alte omeneşti ohtaturi de dor şi inimă albastră...
Sorry!
Foto: L. Muntean