„Lumea asta e magică, pur şi simplu magică“ – interviu cu Matei FLORIAN

La șapte ani de la debutul cu romanul Și Hams Şi Regretel, scriitorul Matei Florian revine cu un nou roman – Cexina Catapuxina, apărut la Editura Polirom.

Cum ați ajuns la Cexina Catapuxina?

Sentimentul că trebuie să scriu nu a fost un lucru conștient. Da, era undeva un soi de zumzet, „trebuie să scrii, trebuie să scrii, trebuie să scrii“, dar din cînd în cînd, cînd mă apucam de scris, nu ieșea nimic. Și am zis, de la un punct încolo, că trebuie să dau naibii toată chestia asta, pur și simplu să nu mă mai gîndesc la scris. Și nu m-am mai gîndit la scris și au trecut destui ani, vreo trei, după care tot zumzetul ăla a devenit un bolovan, adică o apăsare enormă. Am simțit că mă sufoc și că de data asta trebuie să scriu ca să mă… nu „salvez“, că e un cuvînt prea mare, dar am simțit că nu pot altfel.

Cărați cu dvs. peste tot bolovanul ăla?

Da. Mă apăsa. Și nu mă apăsa datoria sau conștiința faptului că sînt scriitor sau că n-am mai scris de mult și că trebuie să mai bifez o carte sau lucruri de felul ăsta. Pur și simplu, o nevoie uriașă, sufocantă. Căram cu mine un bolovan, iar bolovanul ăla era nevoia mea de a scrie. Și-am zis: nu știu cum fac, pentru că e tare greu să te descurci ca scriitor în România, și tu știi bine asta. Nu știu cum fac, cum o să mă descurc, cu ce o să trăiesc, dar trebuie să fac chestia asta ca pe un exercițiu de sănătate mintală pînă la urmă, ca să mă eliberez de povara asta. Asta a fost de fapt cartea asta, o nevoie uriașă, care s-a cerut scrisă. În toți anii ăștia, șapte, am avut diferite povești pe care voiam să le scriu. Nu a mai fost vorba de nici una. A venit asta, de la sine, am auzit-o, am simțit-o. Am plecat de unde cîștigam banii, de la Formula AS, le am spus să nu conteze pe mine timp de un an, pentru că nu pot altfel. E singurul fel în care pot scrie o carte: să stau doar cu cartea. Ăsta e felul meu de a fi, e un fel nasol pe lumea asta, pentru că să nu poți face altceva în afară de scris înseamnă să nu poți cîștiga bani. Scrisul nu-ți aduce bani. Și atunci trebuie să-ți dea Dumnezeu, să-ți pice o pleașcă, o pungă mare cu bani și în felul acesta tu poți să scrii. E, nu a fost asta. M-am împrumutat, o să returnez banii aceia, noroc că am prieteni foarte buni, care înțeleg și au avut de unde să mă împrumute și să mă aștepte să le dau banii înapoi, în așa fel încît eu să-mi iau anul ăsta. Dar cumva tot o scoteam la capăt, nu mai puteam, știi? Nu mai puteam. Au fost tot felul de economii pe care am învățat să le fac ca să supraviețuiesc și ca să scot bolovanul ăsta din mine, care e cartea.

Care a fost perioada în care ați scris, de fapt, cartea?

Cred că ultimul text pe care l-am scris în Formula AS a fost în septembrie 2015, tot atunci am și plecat, pentru că am observat că am nevoie de septembrie, care e una dintre lunile mele cele mai mișto, cu octombrie cu tot. E atmosfera aia de lumină, de culoare, tot galbenul, tot verdele, și de liniște, de lucruri care se schimbă încet și blînd. E miere. Nu știu. Am nevoie de mierea aia ca să mă curețe pe dinăuntru de toată mîzga pe care am adunat-o trăind viața asta orizontală. Iar în noiembrie, cînd totul devine cum e acum, cu vînt, și boli, și rece, și pustiu, pot să încep să scriu. Așa se întîmplă. Vine mierea aia care mă vindecă, mă îmblînzește. Nici nu mă gîndesc să scriu în lunile alea, pur și simplu mi le las ca să mă curăț, iar în noiembrie, odată ce începe pustiul, pot să scriu. Și așa s-a întîmplat. Am scris din noiembrie pînă în vară, nu mai știu cînd am terminat, probabil la începutul lui august. După care, sigur, au început corecturile, reluările. Deci să zicem un an cu totul.

În roman, povestea e spusă de un bărbat care cercetează insecte, personajul principal. Te-ai documentat entomologic?

Am început să mă documentez, apoi mi-am dat seama că n-am nevoie de documentare. Odată ce am știut că personajul trebuie să fie un entomolog, „insectolog“, cum îi spun eu, am zis: trebuie să știu cît mai multe lucruri despre ce studiază omul ăsta. Și apoi mi-am dat seama că lucrurile alea mă îndepărtează de la poveste pe mine, scriitorul, mă aruncă pe o pistă documentată, dar care falsifică povestea pe care vreau s-o spun. Și atunci am renunțat, în mijlocul documentării, am păstrat cîteva chestii minore, pentru că de fapt nici nu e important. Am vrut să spun o altă poveste, nu o poveste realistă, în care explic concret cu ce se ocupă omul, cum merge la serviciu sau lucruri de felul ăsta. N-am denumiri de orașe, n-am încadrări în timp. Sigur, poți recunoaște timpul nostru prin diferite obiecte, dar creez o lume pe dinăuntru. Alți oameni creează lumea exterioară, eu am vrut să intru pe dinăuntru, cu toate lucrurile invizibile care se întîmplă acolo. E, pe dinăuntru n-ai nevoie de timp, încadrare în spațiu sau ce se întîmplă exact la serviciul tău. Deci, da, m-am documentat și am renunțat la mare parte din documentare, am păstrat doar cîteva lucruri.

De unde vine atracția dvs. spre personaje de felul acesta, furnici, lăcuste, fluturi de noapte?

Sînt fascinat de dinăuntrul unui om, de ce ne spunem cînd nu ne spunem. Tu te uiți în ochii mei și ai niște gînduri care-s altele decît că mă intervievezi pe mine, sînt absolut sigur. E, toate lucrurile astea mă fascinează. Furnicile sînt tot de acolo, sînt lucrurile alea mici, pe care dacă stai un pic să le studiezi, să le adulmeci, să te uiți cu lupa la ele, descoperi o lume. Infinitul mic. Da, furnicile fac mușuroaie. Nu! Uită-te la o furnică, studiaz-o timp de zece minute și ți se schimbă perspectiva asupra vieții. E infinitul mic și e infinitul mare. Pe mine mă fascinează în momentul ăsta infinitul ăsta mic, iar lăcustele, insectele, fluturii de noapte, toate îmi spun, mă cheamă pur și simplu ca infinit mic. Oprește-te, altfel lumea asta te covîrșește! Ai blocuri, oameni care aleargă, mașini care stau la stop, se aude muzică din mașinile alea, unul se duce spre casă, altul e nervos, unul se gîndește la nevasta care tocmai l-a părăsit și l-a înșelat. OK. Ne pierdem. Dar dacă intri pe un făgaș mic, poți cîștiga aceeași lume, dar pe interior.

„O carte. Ce fel de carte?“ 

Cum ați scris cartea? Sînt în ea poeme care delimitează capitolele…

După părerea mea, sînt două cărți. Este partea de poezie și restul. Le-am scris separat. Întîi am scris grosul, cartea propriu-zisă, apoi am scris, nu știu cum să le zic, rugăciunile, poeziile. Iar cu mine se întîmplă în felul următor: pornesc de la un cuvînt. De exemplu, la Și Hams Și Regretel, totul a pornit de la „Bună dimineața“. În jurul lui „Bună dimineața“ am început să mă întreb cine, ce, de ce spune asta. La Cexina Catapuxina, totul a început de la „E gata scris“. Mă gîndeam cine naibii e gata scris. O carte. Ce fel de carte? Cartea unuia. Dar de ce a scris-o? Ca să se vindece. Ca să se vindece după ce? Ca să se vindece după iubiri. Care iubiri? Și tot așa. Din „E gata scris“-ul ăsta pe care îl auzeam obsedant mi s-a deschis cartea. Știam că trebuie să scriu despre iubiri și am știut unde vreau să ajung. E foarte important unde vrei să ajungi, dar și să lași povestea să aibă propria ei viață. Dacă povestea nu are propria ei viață, ai cam belit-o, înseamnă că nu e vie de la un punct încolo. Dar trebuie să știi unde vrei să ajungi cu ea, pentru că altfel te rătăcești.

Spuneați recent într-o anchetă că miza dvs. e să nu vă mințiți cînd scrieți. Puteți dezvolta?

Nu pot. De fapt, mi-e foarte greu să dezvolt. Nu înseamnă să nu mint realitatea, e vorba de a nu minți o chestie pe care numai eu o știu, dar nici măcar nu o știu, o simt. Să nu mint chestia aia esențială, pe care cred că fiecare scriitor o are în el, imaginea ideală a scrisului. Seva, locul de unde pornește totul. Mi-e foarte greu să explic, dar e un sîmbure în noi din care iradiază poveștile, așa cred. E, pe acela nu trebuie să-l minți. Acolo e puritatea. Nu presupune nici trișare comercială, nici estetică, nici concesii, presupune pur și simplu povestea. E, față de chestia aia care radiază și care e subiectivă am o datorie și pe aia nu trebuie s-o mint. Acolo sînt toate credințele mele, pe sîmburele ăla nu trebuie să-l mint. Am o mare aversiune împotriva mea cînd mă trezesc că scriu frumos, cînd de fapt ar trebui să scriu adevărat. Mi-e greu să explic mai mult.

În aceeași anchetă erați întrebat, dar nu ați răspuns: ce credeți despre teoria conform căreia literaturii române i-ar trebui megaromane? De asemenea, erați întrebat și ce credeți că-i lipsește literaturii române.

Aici sînt chestii găunoase. În primul rînd, cred că mega-urile astea sînt profund greșite și vin din…

Din Mega Image-uri?

Da, avem prea multe Mega Image-uri. (rîde) Nu cred că există mega și mini, sau pot exista, dar ambele pot să spună povești și adevăruri. Lucrurile astea în alte părți s-au tranșat de mult. O să ți dau un exemplu din muzică. Grupul Yes făcea mega-albume prin anii ’70. De exemplu, Tales from Topographic Oceans, dublu album, cu cîte o piesă pe fiecare față, de cîte 20 de minute. E un mega, dar e o catastrofă. În schimb, tot în anii ăia sau un pic mai tîrziu, la începutul anilor ’80, există Young Marble Giants, care cîntă cu tobe improvizate, chitare ieftine și o voce monocordă. Este genial. Despre ce vorbim? Una e o capodoperă, alta e o catastrofă. Doar pentru că unii și au luat 20 de minute în care să compună o piesă în care au pus și saxofon, și trompete, și clape, și ce? Dacă e proastă… O groază de chestii sînt capodopere pe un stil minimal. Și atunci ce-i lipsește literaturii romîne? Cine sînt eu să judec? Sînt un biet om care s-a simțit sufocat de o chestie pe care trebuie să o scrie. Asta am făcut. Nimeni nu vorbește despre soarta scriitorului român. Ar fi minunat să putem trăi din scrisul ăsta, așa m-aș gîndi și la mega, poate. Aș scrie un text de 2000 de pagini, dar nu pot, pentru că mor de foame. Pentru că în țara asta nu există o bursă, nu există nimic, nu există atestată meseria de scriitor. Pentru că în țara asta primești un rahat de bani, dacă-i primești și pe ăia, impozitați la sînge, și noi vrem mega. Băi, nene, noi murim de foame și nu putem scrie! De fapt, mi se pare miraculos că se mai scrie. Asta înseamnă că oamenii ăia chiar simt nevoia să scrie.

Concluzionînd, la capitolul „mize“, care a fost miza în cazul romanului dvs.?

Lumea asta e magică, pur și simplu magică! Se întîmplă lucruri pe care nu le vedem, iar eu am vrut să spun povestea lor, a lucrurilor dinăuntru. E și o carte despre magie. Iar Cexina Catapuxina e un soi de incantație magică. Sînt cuvinte dintr-o limbă necunoscută, care au o putere uriașă.

Puteți să-mi spuneți cum ați ajuns la cuvintele astea?

Nu. (zîmbește) Sînt parțial inventate.

Povestiți pe copertă că volumul v-a fost livrat gata scris, de către un personaj cu un ochi mai mare, cu alte cuvinte, de către personajul principal, naratorul cărții. Care e relația dvs. cu acel personaj care „a scris“ cartea?

Mi se pare esențial ca aceste relații să existe undeva, în lumea aia nevăzută despre care îmi place să scriu. Dacă n-aș avea sentimentul că personajele au viață, nu aș scrie despre ele. Și atunci relația mea e ambivalentă. Eu mă duc la el să-l chem într-o carte care face trecerea între lumi, iar el mă cheamă să-i spun povestea. Cartea, pînă la urmă, mi se pare și așa ceva, un soi de punte între lumea nevăzută, în care există un personaj cu un ochi mai mare și unul mai mic, care studiază insecte și vede lumea printr-o lupă, și mine, scriitorul care îl aduce în cartea asta. Trebuie să te apropii de oamenii despre care vrei să scrii.

Ochiul mai mare al naratorului e cel cu care privește în interior?

E ochiul acela care vede altfel. Care pricepe dintr-o șosea frunza și furnicile. În mod normal ai vedea doar o șosea și niște oameni traversînd.

Cum s-a întîmplat cu alegerea titlului? V-ați propus să fie tot un nume inventat, ca Și Hams Și Regretel?

Nu, am simțit pur și simplu că ăsta trebuie să fie. Dar am avut o problemă: băi, iar încep cu din astea? M-am gîndit cu groază că voi intra într-un tipar. Deci nu m-am gîndit triumfător: „Iată ce șmecher sînt eu, scriitorul cu titluri dubioase“. Am oroare de tipare. Dar asta a fost, ăsta e titlul pe care l-am simțit. Nu mint, m-a rugat omul acela care mi-a adus manuscrisul să nu-i schimb titlul. Nu i l-am schimbat. Ce să fac dacă m-a rugat omul?

Modern Talking, Lynch, manele

Aveți foarte multă muzică în carte. Personajul dvs. și ascultă, și cîntă. În final, ajunge să asculte și să fredoneze manele. Să presupunem că cititorul se întreabă „De ce tocmai manele?“.

Pentru că manelele-s mișto. Aici e o presetare a noastră de a crede că lucrurile nu se leagă unele cu altele. Se leagă. O spune un om care atîția ani a făcut cronică muzicală în Dilema. Sigur că sînt manele mai mișto și manele mai nasoale, ca orice stil de muzică, dar dacă le scoți din context și din paradigmă, sînt foarte mișto. M-am bucurat să scriu ca să arăt că nu există demarcație, că, de exemplu, pentru bucurie Modern Talking e una din cele mai mișto formații ever. Eu, personal, Matei Florian, cînd ascult Modern Talking ajung în al nouălea cer. Printre formațiile mele preferate se numără și Modern Talking, și Radiohead.

Aș vrea să duc discuția în altă zonă și să vă întreb ce credeți despre relația carte – film. E posibilă o ecranizare reușită a unei cărți bune?

Ține de artistul care face lucrurile, dar mi se pare firesc și mișto. Sigur, există și rateuri, dar ține de cine le face, cum ziceam. De pildă, seria de filme Harry Po­tter mi se pare foarte mișto. Sau Stăpînul inelelor. De ce nu?

Un regizor preferat?

Sînt mai mulți. Acum știi cum e, te și temi să mai spui Tarkovski, sare lumea în cap și zice: „Aaa, pășunistul ăla clișeic“. Filmul meu preferat e Nostalghia. E un film care mă rupe, l-am văzut de șase ori. Asta nu înseamnă că nu văd și altceva. Dar știu că e o întreagă discuție. E o problemă de inadecvare. Există un soi de public care s-a obișnuit să asculte o anumită muzică, să citească anumite cărți, să vadă anumite filme și să nu iasă din tiparul ăla. Apoi, odată ce numești o formație din tiparul ăla, ești încadrat cumva și asta mi se pare teribil de greșit. Dar am fost setați să gîndim așa.

Despre Lynch ce credeți? Întreb pentru că mi se pare că, atunci cînd citesc o carte a dvs., intru cumva într-un film al lui. În plus, am văzut mai demult, la Paris, o expoziție foto a lui David Lynch în care era o lume ciudată de insecte, asemănătoare cu lumile dvs.

Ești a doua persoană care-mi spune asta. Lynch e unul dintre regizorii mei preferați. La Tarkovski e vorba de lucrurile mici, invizibile, la Lynch e imaginarul, nevăzutul tulburător care vine peste tine în mijlocul unor lucruri care par normale. Acolo se inserează chestia care începe să muște. Nu e vorba că cei doi îmi plac estetic, îi simt de acolo. Cînd simt o chestie de asta pentru cineva îl simt ca pe un frate. Din aceeași lume. Da, ­Lynch e acolo, avem același fel de a vedea lumea. Și mă impresionează, și mă atinge tocmai pentru că simt lucrurile alea vii în mine. Nu-mi imaginez o lume fără Twin Peaks. Țin minte o întîmplare de cînd aveam vreo 11-12 ani. Ajunsesem pe munte cu frate-miu și cu încă un prieten. Am coborît un drum foarte mișto, știu că nu aveam apă, am băut apă din zăpadă topită, plină de insecte, am făcut dizenterie. Dar am ajuns la cabana Peștera, care pe vremea aia nu era hotelul Peștera de azi. Am intrat în sala aia în care erau două televizoare și o sută și ceva de oameni care veniseră pe munte, ca să ne uităm la Twin Peaks. Era foarte frig, era noapte, bătea vîntul prin niște geamuri sparte și vedeam o mare de capete care se uitau la televizor. Apoi, după film, am ieșit să fac pipi afară, eram în pădure și mi-a fîlfîit o bufniță deasupra capului. Aproape că m a atins cu aripile. Am simțit-o, o am și acum în minte, e vie, e acolo. Bufința aia a ajuns de la Lynch la mine. Asta e Twin Peaks-ul. L-am revăzut de curînd. Sigur că e și mult kitsch, dar e foarte mișto. În multe privințe nu se minte.

Pe lîngă literatură, ce altă formă de artă v-ar plăcea să faceți?

Muzică. Clar. Aș face și acum, mi se pare atît de mișto și de cathartic să fii pe scenă și să cînți. Și să scoți din tine chestia aia. Muzica face ceea ce mă interesează pe mine, dar mult mai ușor. Pe mine mă interesează un soi de transă. Dar, din păcate, scriu mai bine decît cînt.

Ce face Matei Florian într-o lume paralelă? Una în care nici nu scrie, nici nu cîntă.

Croșetează. Are o barbă destul de lungă și își croșetează barba acum. Și cred că se hlizește. Mai sînt niște oameni acolo cu care joacă table. E foarte vesel. E un om vesel și ascultă manele.

a consemnat Lavinia BĂLULESCU

Foto: Mircea Struţeanu