Lucruri mici şi foarte mici?

1 iunie 2016   La zi în cultură

Cred că au fost opt cutii mari de poștă. Atît am trimis înapoi în România, după cei șase ani coreeni. Le-am strîns și le-am sortat repede și obosit, cam în cinci zile, la întoarcerea dintr-o excursie – lungă, bună și terapeutică, în Asia de Sud-Est. Vreo două bagaje mari de cală, maximum de mînă și cam asta a fost tot din cele patru case în care am locuit. Tot?

Mai făcusem o triere, masivă, credeam eu, la mutatul din apartamentul al treilea, în rezidența universitară. Imaginea unui dormitor cu un munțișor de obiecte – haine de toate anotimpurile, groase, late, lălîi și nebalcîze, brichete (sute, literalmente), cuiere, saltele, perne, lenjerii, farfurii, cuțite, linguri, furculițe, oale și ulcele, umerașe, cuiere, umbrele (zeci), decorațiuni și decoraționașe de baie, de cameră, de stat în cap Zen – m-a urmărit mult, mult timp, ca un mic demon depielizat, umbros și lipicios ca-n gravurile lui Dürer (am această dilemă – frivolă, recunosc –, cum e posibil ca un om atît de frumos ca Albrecht Dürer să deseneze atît de depresiv?). Eu le cumpărasem, nu mă obligase nimeni, îmi consumasem cu ele toată energia negativă, credeam, în cumpărături demiterapeutice, în continue adaptări, inutile. Noroc că în Coreea nu prea se aruncă, știam că ajung unde/la cine trebuie.

Nu mi-era clar nici măcar atunci, în fața celor opt cutii, în chiar dimineața plecării din Coreea (aveam avion noaptea), în fața ultimelor ore, inevitabile, dacă regret plecarea de acolo (cu toată oribila perioadă ultimă) sau dacă mi-e teamă de reîntoarcerea în România. Mi-era foarte clar însă un lucru: știam că, în ciuda a toate, lăsam în urmă un loc unde bunul se vede mai bine în societate decît răul, și mă reîntorc acasă, unde această dilemă atîrnă încă foarte, foarte apăsător în viața de zi cu zi. În fine, ca în toate manualele proaste de psihologie, mi-am făcut „păturica“ confortului psihic: cutiile cu obiecte recognoscibile, micul univers reconstruit coconic. Nu voiam să renunț, nici în ruptul capului, la o veioză mare de un metru şi jumătate, din hîrtie presată de orez, cu modele florale, primită în dar de la două prietene foarte dragi. Mai bine muream puțin, cred. Așa că, în noaptea de dinainte, tot cu două foarte dragi prietene, două femei mi-nu-na-te, am legat o, am împachetat-o, am bibilit-o și am hotărît s-o pun la cală. „Ia-o, o să-ți țină de cald acolo“ – așa mi-a zis. Știam, de aceea nu voiam să renunț la ea. Nici fără o vază mare nu voiam să plec, din ceramică verde, cu incrustații cu cocori, primită de la haiosul profesor Kim, de la cehă, căruia îi ziceam „sufletul campusului Yongin“, așa de inimos era. Ambaleaz-o și pe ea, scrie de o sută și o mie de ori pe cutie „fragil“, și gata, puteam pleca.

Am ajuns, am fost depresiv toată primăvara aceea, m-am mutat în noua casă. Am vrut-o cît mai simplu mobilată, am stat fix o zi să aleg/cumpăr mobila în toată casa (spre disperarea tatălui și a fratelui meu, și mai speedygonzalez decît aș fi eu vreodată). Că tot a avut Dilema veche un număr tematic cu „Acasă“ săptămîna trecută, măcar atît să fi învățat și eu din multele case pe două continente în care am locuit pînă la această vîrstă tînără: că locul de acasă îl simți, vorba Anei Maria Sandu, nu-ți trebuie multe paraponuri.

Degeaba. Nici patru ani nu au trecut, și am revenit la obiecte. Frumoase, cumpărate sau dăruite de oameni dragi, alandala, cald așezate, zic eu, dar multe. Îmi plac foarte mult florile. Tăiate, în ghiveci, de grădină, de seră, îmi plac. Îmi cumpăr, le așez, le îngrijesc, le fac conversație, le cert. La mutarea din penultimul apartament, angajații companiei de mutări – îi fac și acum din ochi, doi masculi alfa locali – au luat ghivecele, cu suport foarte elegant, din ceramică, la care renunțasem pentru că nu mai aveam loc în mult mai micul spațiu în care mă mutam (spunîndu-le fie să le ia ei, fie să le lase pe casa scării) și le-au trîntit fără nici o mizericordie, claie peste grămadă, ucigîndu-le instant, într-un căruncior de plastic, rîzînd, scuzată fie-mi expresia, ca proștii. Dar nici nu au trecut zece minute și au scăpat pe scară un ditamai televizorul, pe statele de plată ale universității, și decontabil de către firma de mutat. Cu tot profesionalismul unor atari firme locale, reale, nu știu, echipa aceea era cam beleuză. Nu mă bucur niciodată de rău, dar fix așa s-a întîmplat.

„Nu iei, mamă, cu tine nimic pe lumea ailaltă“ – sînt cuvintele spuse blajin, pe care bunica mea, bunicii mei, mi le-au tot spus. Sînt cuvintele pe care le auzim de la oameni înțelepți, la o vorbă de final de masă, în amieze frumoase. Cînd, în sfîrșit, mașina șefului meu coreean de departament a demarat, noaptea, din fața rezidenței universitare, încărcată de bagaje și cutii, cu tot sufletul greu, am mai avut micul curaj să-l ascult, cu toată româna greuță care, în acel moment, mă enerva, zicîndu-mi: „Nu vă uitați în spate? Vă salută foarte mult prietenii.“ M am uitat, nu m-aș mai fi uitat... Cu mîna de gîtul ei, sprijinindu-se de corpul ei mic, un ditamai recele, indiferentul, jemanfișistul, găliganul de prieten plîngea în hohote. Asta da, am luat cu mine, și-mi ține de cald chiar și cînd afară e august, în mijlocul Pieței Unirii.

Foto: B. Tănase

Mai multe